curcan sm [At: GHEORGACHI, ap. LET. III, 306/6 / V: cor~ / Pl: ~i / E: curcă + -an] 1 Pasăre domestică mare, originară din America, cu coada lată care se desfășoară în formă de evantai (Meleagris gallopavo). 2 (Prc) Masculul curcii (1). 3 (Îe) A se umfla în pene ca un ~ A-și da aere Si: a se îngâmfa. 4 (Dep) Polițist. 5 (Fig) Dorobanț. 6 (Fig) Om (foarte) bătrân. 7 (Irn) Om greu de cap.

CURCAN, curcani, s. m. 1. Pasăre domestică mare din familia galinaceelor, cu coada lată care se desfășoară în formă de evantai; masculul curcii. După dînsa alergau curcanii leorbăind din gușa cu mărgele roșii. C. PETRESCU, R. DR. 242. Căpitanul de haiduci puse de tăie un curcan. ISPIRESCU, L. 142. La curcani vînătă-i creasta Și cu pasuri melancolici meditînd umblă-n ogradă. EMINESCU, N. 42. [Vulpea] zise-n dată: Prințule, în loc de plată Aș pofti cîțiva curcani. ALEXANDRESCU, P. 33. ◊ Expr. A se umfla în pene (sau, mai rar, a se îngîmfa) ca un curcan = a-și da aere, a face pe grozavul. [Fiul împăratului] se rotea pe lîngă dînsa și se îngîmfa ca un curcan. ISPIRESCU, L. 311. ♦ (Depreciativ) Sergent de stradă, vardist. Jucau barbut, cu ochii în patru să nu-i prindă curcanul. PAS, Z. I 166. 2. Fig. Poreclă dată dorobanților romîni în războiul de la 1877-1878 (din cauza penei de curcan pe care o purtau la căciulă). Peneș Curcanul [titlu]. ALECSANDRI. Ne dase nume de curcani Un hîtru bun de glume. ALECSANDRI, P. A. 204.

CURCAN ~i m. Pasăre domestică, de talie mare, cu coada lată care se desface în evantai, crescută pentru carnea ce posedă valoroase calități dietetice. ◊ A se umfla în pene ca un ~ a-și da aere. /curcă + suf. ~an

curcan m. 1. pasăre de curte din ordinul galinaceelor, adusă din America în Europa la 1518 de Iezuiți (Meleagris gallopavo): se umflă ca un curcan; 2. nume dat (după răsboiul dela 1877) dorobanților noștri, cari purtau la căciulă o pană de curcan: curcan cu trei cruci pe piept; 3. iarbă de curcă (Fumaria).

curcán m. (d. curcă, ca gîscan d. gîscă. V. curcă). Masculu curciĭ, o pasăre galinacee domestică adusă din America de ĭezuițĭ la 1518 (meléagris gallopávo). Nume dat în glumă dorobanților după pana saŭ penele de curcan pe care le poartă la căcĭulă (prefăcut în renume după războĭu de la 1877, dar oficial numițĭ tot dorobanțĭ). A se unfla în pene ca curcanu, a fi grozav de mîndru. – În Trans. și corcodan. V. cĭocoĭ.

corcan³ sm vz curcan

coroncan sm vz curcan

curcan s. m., pl. curcani

curcan s. m., pl. curcani

curcan s. m., pl. curcani

CURCAN s. 1. (ORNIT.; Meleagris gallopavo) (Transilv.) corcodan, (prin Transilv.) puicoi, (Ban.) tutcan. 2. (MIL., IST.) v. dorobanț.

CURCAN s. 1. (ORNIT.; Meleagris gallopavo) (Transilv.) corcodan, (prin Transilv.) puicoi, (Ban.) tutcan. 2. (MIL.) căciular, dorobanț. (~ în vechea armată română.)

CURCÁN (< curcă) s. m. (ZOOT.) Pasăre din ordinul galiformelor, care trăiește în stare sălbatică în S.U.A. și Mexic, de c. 45-70 cm, cu coada lată, ce o desfășoară sub formă de evantai (Meleagris gallopavo); a fost singura pasăre domesticită de azteci, iar europenii l-au adus, la c. 1500, pe vechiul continent, ca pasăre domestică; este crescut pentru producția de carne; p. restr. masculul curcii.

CURCANI, com. în jud. Călărași, pe Argeș; 5.563 loc. (1991). Stație de c. f.

curcan, curcani s. m. polițist.

a se umfla ca un curcan / ca un păun expr. a-și da importanță, a se grozăvi.