CREȘTINISM s. n. Totalitatea formelor de credință în persoana și scrierile care conțin cuvintele și învățăturile lui Isus Hristos. – Creștin + suf. -ism (după fr. christianisme).

creștinism sns [At: NEGRUZZI, S. I, 243 / E: creștin + -ism] Religie la baza căreia stă credința în persoana și învățăturile lui lisus Hristos Si: (îvp) creștinătate (1), (înv) creștinăție.

CREȘTINISM s. n. Ansamblul religiilor la baza cărora se află credința în persoana și învățăturile lui Iisus Cristos. – Creștin + suf. -ism (după fr. christianisme).

CREȘTINISM s. n. Religie la baza căreia stă cultul lui Hristos.

CREȘTINISM n. Religie bazată pe Vechiul și Noul Testament. /creștin + suf. ~ism

creștinism n. religiune creștină. Născut în Iudea, creștinismul fu propagat în Grecia și în Italia mai ales de apostolul Pavel; persecutat mai întâi de împărații romani (dela Neron până la Dioclețian), el se desvoltă repede și deveni religiunea dominantă sub Constantin cel Mare (325). Schisma lui Foțiu (858) desbină creștinismul în Biserica apuseană (catolică) și cea răsăriteană (ortodoxă); în fine, în secolul al XVI-lea, Luther inaugură Reforma protestantă.

*creștinízm n. (d. creștin). Religiunea creștinească. – Creștinizmu e religiunea luĭ Hristos și a început din Iudeĭa, de unde, îndată după moartea luĭ Hristos, apostoliĭ aŭ răspîndit-o în toată lumea. Sfîntu Petru fu primu episcop al Romeĭ, dar fundatoru cel maĭ activ al bisericiĭ creștineștĭ fu, de sigur, sfîntu Paul, care propagă în Grecia și Italia noŭa învățătură. Răpedea dezvoltare a creștinizmuluĭ se datorește 1) nevoiĭ pe care o simțeaŭ ceĭ de jos de o religiune mîngîĭetoare și dătătoare de speranță, 2) caracteruluĭ luĭ universal, pe cînd cele-lalte religiunĭ eraŭ locale. 3) neputințeĭ păgînizmuluĭ de a opri stricăcĭunea întregiĭ lumĭ. La început persecutat de Romanĭ (de la Nerone pînă la Dioclețian) din pricină că avea ceva din intoleranța și excluzivizmu judaic, ajunse religiunea statuluĭ roman supt Constantin, care, la 325, convocă conciliu de la Nicea, după ce, la 313, proclamase principiu toleranțeĭ religioase (edictu din Milan). La 858 Fotiŭ, episcopu Constantinopoluluĭ, se despărți de episcopu Romeĭ. Ast-fel, creștiniĭ romanĭ se despărțiră de ceĭ greceștĭ și se numiră catolicĭ, alțiĭ ortodocșĭ. Altă sectă creștinească e arianizmu, predicat pe la 318 de Ariŭ și care a avut mare răspîndire în evu mediŭ¹. Alțĭ sectarĭ aŭ maĭ fost iconoclaștiĭ, Valdejiĭ și Albigejiĭ, ĭar pintre ereziarhĭ îs celebri Wiclef, Ieronim din Praga și Ion Huss. În sfîrșit, în sec. 16 apăru reforma luĭ Luther, care nu recunoaște altă autoritate de cît a Bibliiĭ. La Românĭ, originea creștinizmuluĭ e romană, după cum se vede din cuvintele: creștin, cruce, biserică, altar, tîmplă ș. a. Biserica de care țin Româniĭ acum e cea grecească, afară de o mică parte de Ardelenĭ, care la 1697, recunoscură autoritatea Romeĭ, ceĭa ce e în interesu patriiĭ, și așa ar trebui să facă toțĭ Româniĭ, condușĭ de maĭ-mariĭ bisericiĭ ortodoxe!^[1]

creștinism s. n.

creștinism s. n.

creștinism s. n.

CREȘTINISM s. (BIS.) (rar) creștinătate, (fig.) cruce. (~ a apărut în sec. I-II.)

CREȘTINISM s. (BIS.) (rar) creștinătate, (fig.) cruce. (~ a apărut în sec. 1 – 2.)

creștinism s. n. Cea mai perfectă formă de credință religioasă, al cărei întemeitor este Hristos, fiul lui Dumnezeu întrupat și, a cărei doctrină se bazează pe revelația dumnezeiască supranaturală, cuprinsă în Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament și în Sfânta Tradiție. A fost propovăduit mai întâi de apostoli în părțile orientale și în lumea mediteraneană, apoi de apostolul Pavel, care a propagat noua doctrină în Asia Mică, în Grecia și în Italia. După ce a fost persecutat crunt aproape 300 de ani de către împărații romani începând cu Nero (64 d. Hr.) și până la Dioclețian (303 d. Hr.), creștinismul a devenit liber sub Constantin cel Mare, prin edictul de la Milano (313 d. Hr.). Încă din sec. 3, în sânul creștinismului au apărut diverse secte și erezii, care au fost condamnate de sinoadele ecumenice. „Crezul” creștin a fost stabilit la Sinodul I ecumenic (Niceea, 325) și la Sinodul II ecumenic (Constantinopol, 381). În evul mediu creștinismul s-a răspândit în multe state din Europa și din Africa. În 1054 creștinismul s-a scindat în ortodoxism, cu centrul la Constantinopol, și catolicism, cu centrul la Roma. În sec. 16 Reforma a determinat desprinderea de catolicism a Bisericilor și sectelor protestante, a căror divizare se menține în continuare datorită interpretării subiectiviste și denaturării unor texte din Biblie. Începând din sec. 19, creștinismul s-a răspândit în toată lumea. – Din creștin + suf. -ism.

CREȘTINÍSM (< fr., după fr., lat.) s. n. Religie universală constituită pe temeiul credinței în persoana și scrierile care conțin cuvintele și învățătura lui Iisus Hristos (Evanghelii). C. se afirmă ca religie relevată, de origine divină. Fondatorul C., Iisus Hristos, nu este un simplu intermediar între Dumnezeu și omenire, ci Dumnezeu însuși venit printre oameni în vederea mîntuirii lor și pentru a predica (propovădui) iubirea lui Dumnezeu și aproapelui. C. a apărut în sec. 1 d. Hr. în Palestina, ca o sectă iudeo-creștină. A fost predicat apoi de către apostoli în cuprinsul Imp. Roman, constituindu-se, chiar în sec. 1 d. Hr., într-o comunitate de adepți numită Biserica creștină. După ce a fost persecutat de împărații romani, începînd cu Nero (64 d. Hr.) pînă la Dioclețian (303), c. a devenit religie de stat sub Constantin cel Mare (Edictul din Milan, 313). Constituirea c., din punct de vedere dogmatic, este caracterizată de conflicte care au dus la schisme și fărîmițări sectante. Începînd cu sec. 3 au apărut diverse erezii: arianismul, iconoclasmul, nestorianismul, monofizitismul etc. În 1054 s-a produs Marea Schismă între Biserica bizantină (răsăriteană) și Biserica romană (occidentală), care se anatemizează și se excomunică reciproc, actul fiind anulat abia în 1965. Prin reforma inițiată de Luther, în 1517, și continuată de Zwingli, Calvin și Knox, s-au separat de catolicism bisericile protestante sau reformate: luterană, calvinistă, anglicană, presbiteriană. Ulterior, au apărut și alte culte reformate și sectante: adventiștii, baptiștii, unitarienii, mormonii, penticostalii, martorii lui Iehova ș.a. În prezent, c. reunește c. un miliard de adepți, din care mai mult de jumătate sînt catolici, mai mult de un sfert protestanți, 10% ortodocși etc.