cotei² sm [At: CANTEMIR, I. I. I, 32 / V: (înv) ~eai / Pl: ~ / E: vsl котель] (Pop) 1 Specie de câine mic. 2 Câine care nu mai crește. 3 Cățeluș ținut în casă. 4 Câine mic de companie. 5 Prepelicar. 6 (Pex) Câine blând. 7 Câine fără stăpân. 8 Javră. 9 (Fig) Băiat cu o conduită incorectă, necinstită.

COTEI, cotei, s. m. Nume generic dat mai multor specii de cîini de talie. mică. Astea parcă-s niște cotei pc lîngă dulăul de Krupp. SANDU-ALDEA, U. P. 138. Tot avutul din bordei Mi-e, pe vatră, un cotei. ALECSANDRI, P. P. 285. ◊ Expr. (Familiar) Departe coteiul de iepure = este diferență mare (între două lucruri). A umbla ca un cotei = a umbla fără rost.

COTEI ~ m. Câine de talie mică, cu picioarele scurte. * A umbla ca un ~ a intra în voie la toți. /<sl. koteli

cotéĭ m., pl. tot așa (cp. cu germ. de jos koter, cîne leneș; vsl. kotelĭ, pisică; rus. kot, motan, ung. kutyó, cățel; alb. kuta, cîne. V. și Dic. Altgerm. 41, și cp. cu cotoĭ, cotarlă, coteț, cocină, cuciu). Cîne mic de felu luĭ, cățel, boldeĭ. V. lupeĭ.

coteai sm vz cotei²

coteiu m. câine de vânat cu picioare foarte scurte [V. cotarlă].

cotei¹ (câine) s. m., pl. cotei, art. coteii

cotei¹ (câine) s. m., pl. cotei, art. coteii

cotei (câine) s. m., pl. cotei, art. coteii

cotei

coteiu, -tei.

Cotei ≠ dulău

cotei (-i), s. m. – 1. Cățel de salon. – 2. Cățel în general. Origine incertă. S-au propus succesiv vreun cuvînt dacic (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 274), un der. de la cot (Șeineanu, Création métaphorique, II, 15; Ruffini 114), în alb. kut(a) „cîine” (Philippide, II, 809; Pascu, Beiträge, 40), cuvîntul sl. kotelĭ „pisică”. (DAR; Scriban) sau rus. kotejko „pisică” (Candrea), ori vreun idiom anterior indoeurop. (Lahovary 326). Cel mai probabil este să avem a face cu o origine expresivă în legătură cu coteli „a iscodi” (în acest caz forma primitivă ar putea fi *cotel, cu sing. analogic) sau mai probabil coțăi „a tăia coada” (pornind de la formă primitivă *cotaie, ca potaie, alt sing. analogic); această ultimă formă se potrivește mai bine cu der. pe care îi propunem în continuare. Der. coteică, s. f. (cățea); cotaibă, s. f. (coteț de cîini), încrucușare cu colibă, cocioabă, cociorbă (după DAR, din rut. kotóbanja „coș în care se pune cloșca”); cotarlă, s. f. (cățel, potaie), cu var. cotîrlă, (Trans.) cocearlă, șarlă (după Șeineanu, Chien, 220, de la un romanic *kota „cîine”; pentru Candrea, în legătură cu bg. kotora „pisică”; după Scriban din mag. kutya „cîine”); cotîrlău (var. Banat cotîrloniu), s. m. (flăcău, fecior); cotîrleț, s. n., sau cotîrneață, s. f. (ogradă, poiată), cuvinte încrucișate cu coteț și coteneață (după Candrea, bg. kotara, kotarnik); cotîngan, s. m. (Trans., flăcău, fecior), pus în legătură de DAR cu mag. katangoló „care umblă făcînd zgomot”, de Densusianu, GS, I, 350, cu cătană „soldat”, și de Diculescu 180 și Scriban cu v. germ. și suedezul kutte sau kutti „flăcău”; cotoarbă, s. f. (femeie stricată; ghinion, nenoroc); cotîrje, s. f. (poreclă dată persoanelor sau animalelor bătrîne și slabe), probabil prin confuzie cu cocîrja „a îndoi” (după S. Pop, Dacor., V, 178, și DAR, din sb. kotrešan „ciufulit”); cotic, s. m. (Trans. de Nord, tînăr leneș).