CONCREȚIUNE, concrețiuni, s. f. Agregat mineral format prin depunerea materialului din soluții în jurul unui nucleu (roci, minerale etc.), în soluri sau în peșteri. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. concrétion, lat. concretio, -onis.

concrețiune sf [At: DA / P: ~ți-u~ / Pl: ~ni / E: fr concrétion, lat concretio, -onis] 1 Concreționare (1). 2 (Glg) Agregat mineral, de formă sferică sau neregulată, format prin depunerea rocilor sedimentare în jurul unui corp străin și prin concentrarea substanțelor minerale din soluții apoase Si: concreționare (2). 3 (Med) Formațiune constând din precipitări de săruri în țesuturi sau organe cavitare.

* CONCREȚIUNE sf. 1 Învîrtoșare, solidificare (a unui lichid) ¶ 2 🗺 Unire, strîngere a mai multor părticele într’un corp solid: ~ pietroasă, calcaroasă ¶ 3 🩺 Nume dat unor produse solidificate care se îngrămădesc în țesături, la încheieturi, în ficat. etc.: calculele sînt niște concrețiuni [fr.].

CONCREȚIUNE, concrețiuni, s. f. Agregat mineral de formă sferică sau neregulată, format prin depunerea rocilor sedimentare în jurul unui corp străin și prin concentrarea substanțelor minerale din soluții apoase. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. concrétion, lat. concretio, -onis.

CONCREȚIUNE, concrețiuni, s. f. (Geol.) Depunere formată din roci sedimentare în jurul unui corp străin, prin concentrarea substanțelor minerale din soluții apoase. – Pronunțat: -ți-u-.

CONCREȚIUNE s.f. Concreționare. ♦ Depunere care se formează în rocile sedimentare prin concentrarea substanțelor minerale din soluții apoase în jurul unui corp străin; sinter. ♦ Formațiune constînd din precipitări de săruri în țesuturi sau organe cavitare. [Pron. -ți-u-. / < fr. concrétion].

CONCREȚIUNE s. f. depunere care se formează în rocile sedimentare prin concentrarea substanțelor minerale din soluții apoase în jurul unui corp străin; sinter. ◊ formațiune din precipitări de săruri în țesuturi sau organe cavitare. (< fr. concretion, lat. concretio)

CONCREȚIUNE ~i f. 1) tehn. Corp solid format din compuși metalici, ca rezultat al unui tratament termic. 2) Agregat monomineral sau polimineral inclus într-o rocă sedimentară sau în sol; sediment constând din substanțe minerale, depuse în jurul unui corp străin. [Sil. -ți-u-] /<fr. concretion, lat. concrecio, ~onis

concrețiune f. 1. solidificarea unui lichid: concrețiunea laptelui; 2. reunirea mai multor substanțe într’un corp solid prin acțiunea timpului: concrețiune călcară.

*concrețiúne f. (lat. concrétio, -ónis). Solidificare, întărire: concrețiunea lapteluĭ. Reunirea unor părțĭ într’un corp solid: concrețiune salină, petroasă. V. conglomerat.

concrețiune (desp. -ți-u-) s. f., g.-d. art. concrețiunii; pl. concrețiuni

concrețiune (-ți-u-) s. f., g.-d. art. concrețiunii; pl. concrețiuni

concrețiune s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. concrețiunii; pl. concrețiuni

concrețiune (i-u)

CONCREȚIUNE s. v. calcul.

CONCREȚIUNE s. (MED.) calcul, piatră. (~ la rinichi.)