17 definiții pentru căpătui


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

căpătúi2 sn vz căpătâi

căpătuí1 [At: LM / Pzi: ~iésc / E: căpătâi + -ui] 1-4 vtr A (-și) face un rost, o situație (materială). 5-6 vtr (Fam) A (se) căsători. 7-8 vtr (Rar) A (se) aproviziona. 9-10 vtr (Spc) A (se) îmbogăți. 11 vt (Rar) A oferi adăpost Si: a găzdui.

CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui.

CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Capăt + suf. -ui.

CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Refl. (Astăzi mai ales peiorativ sau ironic) A-și face un rost, o situație; p. ext. a se căsători. Pe fiul cel mai mic însă nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci tată-său îl trimitea întruna să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. Tranz. Nu mă voi dezlipi de tine pînă ce nu te-oi căpătui și nu te-oi vedea om în rîndul oamenilor. ISPIRESCU, L. 287. Să înzestreze și să căpătuiască pe orfani. ODOBESCU, S. II 42.

CĂPĂTUÍ, căpătuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A(-și) face un rost, o situație. ♦ (Fam.) A (se) căsători. – Din capăt.

A CĂPĂTUÍ ~iésc tranz. A face să se căpătuiască. /capăt + suf. ~ui

A SE CĂPĂTUÍ ma ~iésc intranz. A obține pe căi necinstite o situație materială nemeritată; a parveni. /capăt + suf. ~ui

căpătuì v. 1. a pune în funcțiune, a da mijloace de traiu; 2. a da la casa sa, a căsători: a căpătuit doi feciori și două fete; 3. a îngriji cu cele trebuincioase 4. a face stare, a se înavuți: s’a căpătuit. [Derivat din capăt].

căpătuĭésc v. tr. (d. căpătîĭ, capăt). Daŭ cuĭ-va o pozițiune (de ex., îl căsătoresc, îl pun în funcțiune, îl îmbogățesc). V. refl. Ajung într’o stare fericită. V. căpuĭesc.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

căpătuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 să căpătuiáscă

căpătuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiésc, imperf. 3 sg. căpătuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. căpătuiáscă

căpătui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. căpătuiesc, conj. căpătuiască)

căpătuesc, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

CĂPĂTUÍ vb. 1. v. îmbogăți. 2. (pop.) a oploși. (A ~ pe cineva într-o slujbă.)

CĂPĂTUÍ vb. v. așeza, căsători.

CĂPĂTUI vb. 1. a se ajunge, a se chivernisi, a se îmbogăți, a se înavuți, a se înstări, a parveni, a se pricopsi. (S-a ~ prin mijloace necinstite.) 2. (pop.) a oploși. (A ~ pe cineva într-o slujbă.)

căpătui vb. v. AȘEZA. CĂSĂTORI.

Intrare: căpătui
verb (VT408)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • căpătui
  • căpătuire
  • căpătuit
  • căpătuitu‑
  • căpătuind
  • căpătuindu‑
singular plural
  • căpătuiește
  • căpătuiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • căpătuiesc
(să)
  • căpătuiesc
  • căpătuiam
  • căpătuii
  • căpătuisem
a II-a (tu)
  • căpătuiești
(să)
  • căpătuiești
  • căpătuiai
  • căpătuiși
  • căpătuiseși
a III-a (el, ea)
  • căpătuiește
(să)
  • căpătuiască
  • căpătuia
  • căpătui
  • căpătuise
plural I (noi)
  • căpătuim
(să)
  • căpătuim
  • căpătuiam
  • căpătuirăm
  • căpătuiserăm
  • căpătuisem
a II-a (voi)
  • căpătuiți
(să)
  • căpătuiți
  • căpătuiați
  • căpătuirăți
  • căpătuiserăți
  • căpătuiseți
a III-a (ei, ele)
  • căpătuiesc
(să)
  • căpătuiască
  • căpătuiau
  • căpătui
  • căpătuiseră
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)