BÂLBÂIRE, bălbâiri, s. f. Faptul de a (se) bâlbâi; bâlbâială. – V. bâlbâi.

bâlbâire sf [At: COSTINESCU / V: ~băi~, bălbăi~ / Pl: ~ri / E: bălbăi] 1 Pronunțare neclară, împiedicată și repetată în rostirea unui cuvânt Si: bâlbâială, bâlbâit¹, bâlbâitură, gângăveală, gângăvire. 2 Pierdere a șirului vorbelor, spunând cuvinte și fraze fără sens Si: bolboroseală, bâlbâit¹. corectat(ă)

bălbăire sf vz bâlbâire

bălhuire^[1] sf vz bâlbâire

bâlbăire sf vz bâlbâire

bîlbîire s.f. 1 Pronunțare cu ezitări sau nedeslușită a unor sunete ori cuvinte, repetînd unele silabe și împiedicîndu-se în rostirea lor, din cauza unui defect natural, a emoției sau a enervării; bîlbîială, bîlbîit, gîngăvire. 2 Pierdere a șirului vorbelor, bolborosire a unor cuvinte și fraze fară sens. • pl. -i. /v. bîlbîi.

BÂLBÂIRE s. v. bâlbâială.

BÎLBÎIRE s. bîlbîială, bîlbîit, gîngăveală, gîngăvire, gîngăvit. (Ce e ~ asta?)