auxiliar, ~ă [At: MAIORESCU, L. 141 / P: a-u-xi-li-ar / Pl: ~i, ~e / E: fr auxiliaire, lat auxiliaris] 1-2 sn, a (Element) care ajută la ceva, care se află pe plan secundar față de cel principal. 3-4 sn, a (Gnn) (Parte de vorbire) care exprimă raporturile între cuvinte. 5-6 sn, a (Grm; șîs) verb ~ (Verb) cu care se formează timpurile compuse ale verbelor. 7 a (Mat) Cu ajutorul căruia se poate rezolva mai ușor o problemă. 8-9 smf, a (Persoană) care ajută pe cineva la ceva. 10 a (Îs) Corp (sau trupe) ~e Soldați care luptă sub steagul unei alte națiuni. 11 a (Îs) ServiciuServiciu militar (de birou) îndeplinit de persoane inapte pentru serviciul de front.13 smf, a (Persoană) care aparține unui serviciu auxiliar (11).

*AUXILIAR I. adj. 1 Care vine în ajutorul cuiva, care înlesnește ceva, ajutător: trupe ~e; științele ~e ale filologiei ¶ 2 📖 Verb ~, verb ajutător, care servește la conjugarea unora din timpurile altor verbe. II. sm. Ajutător, sprijinitor: acei cari trebue să fie ~ii cei mai puternici ai civilizațiunii (I.-GH.). III. (pl. -are) sn. Sprijin, ajutor: filologia este ~ul indispensabil al istoriei [fr.].

AUXILIAR, -Ă, auxiliari, -e, adj. Care ajută, care dă concursul la ceva, care se află pe plan secundar față de ceva principal; ajutător. Material auxiliar. Piesă auxiliară. ◊ Verb auxiliar = verb care ajută la formarea timpurilor și modurilor verbale compuse. «A avea», «a fi» și «a voi» sînt, prin unele forme ale lor, verbe auxiliare. ◊ (Substantivat) Un dicționar este un auxiliar prețios pentru cunoașterea unei limbi. ♦ (Mat.) Cu ajutorul căruia se poate simplifica și rezolva mai ușor o problemă. Linii auxiliare. Unghi auxiliar. Funcție auxiliară. – Pronunțat: a-u-xi-li-ar.

AUXILIAR, -Ă, auxiliari, -e, adj. (Adesea substantivat) Care ajută la ceva, care se află pe plan secundar față de ceva principal; ajutător. ◊ Verb auxiliar = verb care ajută la formarea timpurilor și modurilor compuse. ♦ (Mat.) Cu ajutorul căruia se poate rezolva mai ușor o problemă. [Pr.: a-u-xi-li-ar] – Fr. auxiliaire (lat. lit. auxiliaris).

AUXILIAR, -Ă adj. Care ajută la ceva, de ajutor; aflat pe plan secundar; ajutător. ♦ (gram.) Verb auxiliar = verb cu care se formează timpurile și modurile verbale compuse. ♦ (Mat.) Cu care se poate simplifica și rezolva o problemă mai ușor. // s.n. Ajutor, sprijin. [Pron. a-u-xi-li-ar. / cf. fr. auxiliaire, lat. auxiliaris < auxilium – ajutor].

AUXILIAR, -Ă I. adj., s. n. (element) care ajută la ceva; pe plan secundar; accesoriu; ajutător. ♦ verb ~ = verb care ajută la formarea timpurilor și modurilor compuse: ~ de aspect = verb care ajută la exprimarea gradului de realizare a acțiunii. ◊ (mat.) cu care se poate simplifica și rezolva o problemă mai ușor. II. s. m. ostaș roman aparținând unui auxilium. (< fr. auxiliare, lat. auxiliaris)

auxiliar² [x pron. gz] (desp. a-u-, -li-ar) s. n., pl. auxiliare

auxiliar² [x pron. gz] (a-u-, -li-ar) s. n., pl. auxiliare

auxiliar s. n. (sil. a-u-, -li-ar) [x pron. gz], pl. auxiliare

auxiliar

auxiliar.

AUXILIAR adj., s. 1. adj. ajutător. (Verb ~.) 2. s. ajutor, sprijin. (Un ~ prețios.) 3. adj. accesoriu, anex, secundar, subsidiar. (Element ~ într-un mecanism.)

AUXILIAR adj., s. 1. adj. ajutător. (Verb ~.) 2. s. ajutor, sprijin. (Un ~ prețios.) 3. adj. accesoriu, anex, secundar, subsidiar. (Element ~ într-un mecanism.)

AUXILIAR s. n. (< adj. auxiliar; -ă, cf. fr. auxiliaire, lat. auxiliaris < auxilium „ajutor”): verb care ajută la formarea unor unități morfologice și sintactice și la exprimarea modalității și gradului de realizare a unei acțiuni. ◊ ~ morfologic: verb care ajută la formarea timpurilor și a modurilor compuse din conjugările activă și reflexivă și la realizarea conjugării pasive. El formează împreună cu forma verbală de bază o unitate semantică, morfologică și sintactică. Sunt a. morfologice verbele a fi, a avea și a vrea (a voi) prin formele lor specializate în acest sens (a, am, ați din perfectul compus și am, ar, aș, ați din condiționalul-optativ-potențial; voi, vei, va, vom, veți, vor din viitorul literar; oi, ăi (ei, i, îi), o (a), om, ăți (eți, îți, oți), or (a, o) din formele viitorului popular) și prin formele lor nespecializate (e vorba numai de a fi). ◊ ~ sintactic: verb care ajută la formarea predicatului nominal, atunci când se află la un mod predicativ (personal) și a construcției nominale (infinitivală, gerunzială, participială și de supin) cu funcție sintactică de subiect, de atribut sau de complement, atunci când se află la un mod nepredicativ (nepersonal). El formează cu numele predicativ o unitate semantică, morfologică și sintactică. Sunt a. sintactice verbele copulative a fi, a deveni, a părea, a ajunge, a rămâne, a ieși, a însemna, a constitui, a reprezenta, a întruchipa, a se face, a se preface (în) etc. ◊ ~ de mod (modal): verb care ajută, prin conținutul său lexical, la exprimarea ideilor de modalitate (posibilitate, necesitate, iminență, voință, dorință etc.). El însă nu formează, împreună cu forma verbală care-l poate urma, o unitate semantică, morfologică și sintactică, ci se bucură de autonomie lexico-gramaticală, contractând singur funcțiile de predicat verbal (atunci când se află la un mod personal) sau de subiect, de atribut și de complement (atunci când se află la un mod nepersonal). Sunt a. modale verbele: a putea, a trebui, a fi, a avea și a vrea (a voi). ◊ de aspect (aspectual): verb care ajută, prin conținutul lui lexical, la exprimarea gradului de realizare a acțiunii (început, continuare sau terminare). Ca și cel modal, el nu formează, împreună cu forma verbală care-l poate urma, o unitate semantică, morfologică și sintactică, ci se bucură de autonomie lexico-gramaticală, contractând singur funcțiile de predicat verbal (atunci când se află la un mod personal) sau de subiect, de atribut și de complement (atunci când se află la un mod nepersonal). Sunt a. aspectuale verbele: a începe, a continua, a sfârși, a termina etc. Spre deosebire de a. morfologic și de a. sintactic, care sunt niște „auxiliare gramaticale” (și „gramaticalizate”), a. modal și cel aspectual sunt niște „auxiliare lexicale” (și „negramaticalizate”).