APELATIV, -Ă, apelativi, -e, adj., s. n. Care se aplică unei clase, unei specii întregi; comun, general. ♦ (Substantivat, n.) Substantiv comun, nume. – Din fr. appellatif, lat. appellativus. corectat(ă)

apelativ, ~ă [At: SBIERA, F. S. 265 / Pl: ~i, ~e / E: fr appellatif] 1 sn, a (Substantiv) comun. 2 a (Jur; d. o instanță) Care judecă apelurile. 3-6 sn, a (Nume, cuvânt) calificativ (cu care este strigat cineva).

*APELATIV adj. și (pl. -ive) sn. 📖 Se zice de substantivele care exprimă o clasă întreagă de ființe sau lucruri de aceeași specie (se întrebuințează mai adesea „nume comun”): om, arbor sînt nume ~e [fr. < lat.].

APELATIV, -Ă, apelativi, -e, adj., s. n. (Substantiv) comun; (nume, cuvânt) calificativ. – Din fr. appellatif, lat. appellativus. corectat(ă)

APELATIV, -Ă, apelativi, -e, adj. (Ieșit din uz; despre substantive, în opoziție cu propriu) Comun. (Substantivat) Nume, calificativ. Lui N. toți tovarășii i se adresează cu apelativul «fruntaș».

APELATIV, -Ă, apelativi, -e, adj. (Ieșit din uz, despre substantive) Comun. ♦ (Substantivat, n.) Nume, calificativ. – Fr. appellatif (lat. lit. appellativus).

APELATIV, -Ă adj. (Ieșit din uz; despre substantive) Comun. ♦ (s.n.) Nume, calificativ. [< fr. appellatif, cf. lat. appellativus].

APELATIV, -Ă adj., s. n. (substantiv) comun; nume calificativ. (< fr. appellatif, lat. appellativus)

APELATIV ~e n. Substantiv comun; cuvânt, nume, calificativ. /<fr. appellatif, lat. appellativus

apelativ² s. n., pl. apelative

apelativ² s. n., pl. apelative

apelativ s. n., pl. apelative

APELATIV Nume dat unor substantive care se referă la un gen sau la o specie, ființe (animal, om, lup, pisică) sau lucruri (arbore, copac, masă, stejar). Desemnarea generală se poate face printr-un enunț (câinele este un animal domestic) sau prin substantive echivalente cu un enunț (omule!, copile!) • Într-o interpretare mai largă, apelativul reprezentat de orice substantiv comun care desemnează o specie și care se opune numelor proprii sau altor categorii de substantive (de ex., abstracte). Într-o interpretare mai restrânsă și mai riguroasă, apelative sunt numai termenii limbii utilizați în comunicarea directă, pentru adresare*: domnule, doamnă, mamă, nene. În felul acesta, apelativele pot desemna și nume proprii de persoană în cazul vocativ: Maria, vino! Vezi și ADRESARE. A.B.V.

APELATIV s. n. (< adj. apelativ, -ă < fr. appellatif, cf. lat. appellativus): substantiv comun folosit ca termen de adresare; nume, calificativ (v. substantiv apelativ).

APELATIV s. atribut, calificativ, nume. (Îl cheamă cu ~ul: băiete!)

APELATIV s. atribut, calificativ, nume. (Îl cheamă cu ~: băiete!)