afirmație sf [At: CĂLINESCU, E. O. I, 93 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr affirmation, lat affirmatio] 1-9 Afirmare (1-9). 10 (Lpl) Cuvinte care exprimă o afirmare.

AFIRMÁȚIE, afirmații, s. f. Susținere (justă sau nu) exprimată cu tărie. Esteții formaliști americani afirmă că adevăratele opere de artă nu au și nu trebuie să aibă nici un conținut. Cu asemenea afirmații ei caută să ascundă, să camufleze caracterul extrem de reacționar al «operelor» de artă create de ei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 6/2. ◊ (La pl.) Vorbe care exprimă o afirmare. – Pronunțat: -ți-e.

AFIRMÁȚIE, afirmații, s. f. Susținere a unei păreri (exprimată cu tărie). ♦ (La pl.) Vorbe care exprimă o afirmare. – Fr. affirmation (lat. lit. affirmatio, -onis).

AFIRMÁȚIE s.f. Declarație prin care se spune sau se susține că ceva este adevărat; vorbire prin care se spune, se afirmă ceva. ♦ (la pl.) Cuvinte care exprimă o afirmare. [Gen. -iei, var. afirmațiune s.f. / cf. fr. affirmation, lat. affirmatio].

AFIRMÁȚIE s. f. 1. enunț prin care se afirmă ceva. 2. (log.) judecată în care se enunță existența unui anumit raport între subiect și predicat. (< fr. affirmation, lat. affirmatio)

AFIRMÁȚIE ~i f. 1) Declarație prin care se spune sau se susține ceva. 2) la pl. Spusele cuiva (care exprimă un adevăr). [G.-D. afirmației; Sil. -ți-e] /<fr. affirmation, lat. affirmatio,~onis

afirmați(un)e f. asigurare, întărire.

*afirmațiune f. (lat. affirmátio, -ónis). Acțiunea de a afirma. – Și -áție și -áre.

afirmáție (-ți-e) s. f., art. afirmáția (-ți-a), g.-d. art. afirmáției; pl. afirmáții, art. afirmáțiile (-ți-i-)

afirmáție s. f. (sil. -ți-e), art. afirmáția (sil. -ți-a), g.-d. art. afirmáției; pl. afirmáții, art. afirmáțiile (sil. -ți-i-)

afirmație

AFIRMÁȚIE s. cuvânt, declarație, mărturisire, relatare, spusă, vorbă, zisă, (livr.) aserțiune, propoziție, (astăzi rar) parolă, (înv.) voroavă, (fig.) gură. (Nu te lua după ~ lui.)

AFIRMAȚIE s. cuvînt, declarație, mărturisire, relatare, spusă, vorbă, zisă, (livr.) aserțiune, propoziție, (astăzi rar) parolă, (înv.) voroavă, (fig.) gură. (Nu te lua după ~ lui.)

Afirmație ≠ negație

AFIRMAȚIE. Subst. Afirmație, afirmare, declarație, declarare, spunere (rar), aserțiune (filoz.), susținere. Aprobare, încuviințare; acord, acceptare, accept, consimțămînt, consimțire, asentiment. Recunoaștere, mărturisire, mărturie, depoziție. Confirmare, reafirmare, încredințare, probare; adeverire atestare; demonstrare, demonstrație, întărire, argumentare, argumentație. Teză; propoziție (log., mat.); teoremă. Adj. Afirmativ, declarativ, asertoric (filoz.), aprobativ, aprobator. Recunoscut, declarat. Probant (rar), probator, probatoriu, aprobator; adeveritor, confirmativ. Vb. A afirma, a susține (fig.), a declara. A aproba, a încuviința, a fi de acord, a accepta, a admite, a consimți, a-și da consimțămîntul, a-și da asentimentul. A recunoaște, a mărturisi. A atesta, a adeveri, a certifica, a confirma, a reafirma, a încredința, a demonstra, a proba, a face dovada, a întări, a argumenta. A relata, a spune, a susține. Adv. Da, de acord, bineînțeles, certamente, desigur, mai așa (pop. și fam.), sigur, negreșit, nu-i vorbă, nici vorbă, neîndoios, fără îndoială, (da) cum (să, de) nu, apoi cum, păi cum (pop.), de bună seamă, (în mod) cert, cu certitudine, cu siguranță, firește; pe cuvîntul meu (tău), pe onoarea mea. V. adevăr, aforism, certitudine, consimțămînt.

AFIRMÁȚIE s. f. (cf. fr. affirmation, lat. affirmatio): vorbire prin care se afirmă ceva; formulare cu caracter afirmativ, ca în „Cultivarea limbii române este o acțiune istorică permanentă, colectivă și patriotică” (Dimitrie Macrea); „Am auzit vorbind hărțile istorice” (Adrian Păunescu).