19 definiții pentru acuzativ
din care- explicative (11)
- morfologice (4)
- relaționale (2)
- specializate (2)
Dicționare explicative
Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.
ACUZATIV, acuzative, s. n. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.
ACUZATIV, acuzative, s. n. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.
- sursa: DEX '96 (1996)
- adăugată de gall
- acțiuni
acuzativ sn [At: DA / Pl: ~e / E: lat accusativus] Caz gramatical care are ca funcție specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
*ACUZATIV (pl. -ive) sn. 📖 Caz al declinării la care se pune complementul direct [lat.].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
ACUZATIV s. n. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de ana_zecheru
- acțiuni
ACUZATIV, acuzative, s. n. Cazul complementului direct, al complementului indirect cu prepoziție și al complementelor circumstanțiale (caz cerut în limba romînă de aproape toate prepozițiile).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ACUZATIV s. n. sg. Cazul complementului direct, al complementului indirect cu prepoziție și al complementelor circumstanțiale – Fr. accusatif (lat. lit. accusativus).
- sursa: DLRM (1958)
- adăugată de lgall
- acțiuni
ACUZATIV s.n. Cazul în care stau complementul direct, complementul indirect precedat de prepoziție și complementele circumstanțiale. [Cf. lat. accusativus, fr. accusatif].
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ACUZATIV s. n. caz al declinării care exprimă unele complemente și unele atribute. (< lat. accusativus, fr. accusatif)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
ACUZATIV ~e n. gram. Caz în care stau complementul direct, complementul indirect, cel circumstanțial și unele atribute precedate de prepoziții. /<lat. accusativus, fr. accusatif
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
acuzativ n. al patrulea caz al declinațiunii, exprimând complementul direct.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
*acuzatív n., pl. e. Gram. Cazu cu care se construesc verbele transitive: lupu îl mănîncă pe mĭel.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
Dicționare morfologice
Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).
acuzativ s. n., (forme) pl. acuzative
- sursa: DOOM 3 (2021)
- adăugată de gall
- acțiuni
acuzativ s. n., pl. acuzative
- sursa: DOOM 2 (2005)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
acuzativ s. n., pl. acuzative
- sursa: Ortografic (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
acuzativ.
- sursa: IVO-III (1941)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
Dicționare relaționale
Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).
ACUZATIV s. (GRAM.) (înv.) pricinuitoare.
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
ACUZATIV s. (GRAM.) (înv.) pricinuitoare.
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
Dicționare specializate
Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.
ACUZATIV s. n. (cf. lat. accusativus, fr. accusatif): caz al substantivului (al doilea în ordinea studierii după nominativ). Se construiește cu prepoziții sau fără prepoziții. Îi sunt proprii următoarele funcții sintactice: funcția de complement direct (fundamentală), aflată cu întrebările pe cine? și ce? („Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos” – P. Ispirescu; „Tunurile... băteau necontenit cetatea!” – C. Negruzzi); funcția de nume predicativ („Nu-l vezi că de-abia e cât luleaua?!” – I. Al. Brătescu-Voinești); funcția de atribut („Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari” – M. Eminescu); funcția de complement indirect („Goe... se reazimă în nas de clanța ușii de la cupeu” – I. L. Caragiale); funcția de complement de agent („Moromete, în loc să-i răspundă că băiatul e prins de friguri, întoarse capul în altă parte” – M. Preda); funcția de complement circumstanțial: de loc („Astfel s-au ridicat pe pământurile din jurul Carpaților noile centre de viață” – Geo Bogza), de timp („În dimineața aceea Ștefan Budu se trezi mai devreme ca de obicei” – Al. Philippide), de mod („Vuiește lung al strungului ecou,/ Ca o imensă strună încordată” – N. Labiș), de cauză („Atunci încremeni de spaimă” – Em. Gârleanu), de scop („Și au început să umble prin grâu după mâncare” – I. Al. Brătescu-Voinești), de condiție („În caz de ploaie, nu te mai oprești la ei”), de concesie („Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în ușa compartimentului” – I. L. Caragiale), de consecuție („Cânta de minune”), de asociere („Și voios se înturna / Cu flăcăii ce mâna” – Folclor), de instrument („Mi s-a părut c-aud la geam / Cu degetul cum bate” – G. Coșbuc; funcția de element predicativ suplimentar („...îndată mă și trimite mama cu demâncare în țarină, ia niște lingurari ce-i aveam tocmiți prășitori” – Ion Creangă). ◊ ~ cu infinitiv: construcție sintactică specifică anumitor limbi (inclusiv limbii latine), echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este în acuzativ, iar predicatul este exprimat printr-un verb la infinitiv. În limba latină, construcția de acuzativ cu infinitiv urma după trei feluri de verbe: a) după verba dicendi (declarandi), ca dicere („a spune”), narrare („a povesti”) sau nuntiare („a anunța”): „Thales dixit aquam esse initium rerum” („Thales a spus că apa este principiul lucrurilor”); b) după verba voluntatis, ca velle („a vrea”), nolle („a nu vrea”), malle („a prefera”), cupere („a dori”) sau iubere („a porunci”): „Cupio... me esse clementem” („Doresc ca eu să fiu blând”); c) după verba sentiendi, ca sentire („a simți”), audire („a auzi”) sau videre („a vedea”): „Saepe audivi inter os et offam multa intervenire posse” („Am auzit că între gură și bucata de pâine multe pot interveni” ). ◊ neutral: a. care dispune de un sens neutru din punctul de vedere al referirii la gen (fără funcție sintactică): a luat-o la fugă.
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
ACUZATIV, -Ă 1. Într-o concepție morfologică asupra cazului* (vezi CAZI), caz subordonat (sau regim*) impus numelor de către verbe tranzitive* (vezi TRANZITIV) și de prepoziții, iar adjectivelor*, prin fenomenul de acord*. Astfel, în construcțiile românești: o văd, mă strigă, le laudă, cazul acuzativ apare ca regim al verbelor tranzitive a vedea, a striga, a lăuda, iar în construcțiile: lângă mine, despre tine, pentru el, cazul acuzativ apare ca regim al prepozițiilor*; în construcția: am vorbit despre noua și interesanta ta carte, cazul acuzativ al adjectivelor este o consecință a acordului cu substantivul. Acuzativul este un caz abstract, cu funcție de complement direct; rar, are și valoare concretă, circumstanțială (să se compare: citește un roman (abstract) cu a învățat o săptămână întreagă; a alergat doi km (circumstanțial)). • În limbile flexionare*, se realizează prin desinență* (ca în latină sau în rusă); în limbile cu flexiune restrânsă, se realizează fie prepozițional (vezi, de ex., în română, utilizarea lui pe pentru marcarea, în anumite condiții lexico-semantice și sintactice, a acuzativului (ex. strig pe Ion, Pe cine aștepți?), fie prin restricții de topică (vezi fr., unde distincția nominativ vs. acuzativ se obține prin antepoziție vs. postpoziție). • În limbile cu flexiune de caz săracă, se caracterizează, ca și alte cazuri, prin sincretism* (sau omonimie*) și prin ambiguitate*. În română, de ex., întreaga flexiune substantivală și adjectivală prezintă sincretismul* nominativ = acuzativ. în română, deși cazul acuzativ se asociază frecvent cu semnificația de pacient*, poate exprima și beneficiarul* (ajută pe Gheorghe), ținta* (mă ajunge din urmă), experimentatorul* (mă doare, mă impresionează), durata (învață două ore), spațiul străbătut (aleargă doi km). 2. Limbă ~ în studiile de tipologie*, clasă de limbi caracterizată printr-o codare* specifică a argumentelor*, adică prin selecția de preferință a pacientului în poziția obiectului direct, căruia îi impune cazul acuzativ, și a agentului în poziția subiectului, căruia îi impune nominativul; se opune limbilor de tip ergativ*. Limbile indo-europene aparțin tipului acuzativ. G.P.D.
- sursa: DGSSL (1997)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
substantiv neutru (N1) Surse flexiune: DOR | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular |
|
|
plural |
|
| |
genitiv-dativ | singular |
|
|
plural |
|
| |
vocativ | singular | — | |
plural | — |
acuzativ, acuzativesubstantiv neutru
- 1. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. DEX '09 MDA2 DEX '98 DLRLC DN
- 1.1. Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. DEX '09 DEX '98
-
etimologie:
- accusatif DEX '09 DEX '98 DN
- accusativus DEX '09 MDA2 DEX '98 DN