16 definiții pentru acuzativ
Dicționare explicative
Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.
ACUZATÍV, acuzative, s. n. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.
ACUZATÍV, acuzative, s. n. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.
- sursa: DEX '96 (1996)
- adăugată de gall
- acțiuni
acuzativ sn [At: DA / Pl: ~e / E: lat accusativus] Caz gramatical care are ca funcție specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ACUZATÍV s. n. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de ana_zecheru
- acțiuni
ACUZATÍV, acuzative, s. n. Cazul complementului direct, al complementului indirect cu prepoziție și al complementelor circumstanțiale (caz cerut în limba romînă de aproape toate prepozițiile).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ACUZATÍV s. n. sg. Cazul complementului direct, al complementului indirect cu prepoziție și al complementelor circumstanțiale – Fr. accusatif (lat. lit. accusativus).
- sursa: DLRM (1958)
- adăugată de lgall
- acțiuni
ACUZATÍV s.n. Cazul în care stau complementul direct, complementul indirect precedat de prepoziție și complementele circumstanțiale. [Cf. lat. accusativus, fr. accusatif].
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ACUZATÍV s. n. caz al declinării care exprimă unele complemente și unele atribute. (< lat. accusativus, fr. accusatif)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
ACUZATÍV ~e n. gram. Caz în care stau complementul direct, complementul indirect, cel circumstanțial și unele atribute precedate de prepoziții. /<lat. accusativus, fr. accusatif
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
acuzativ n. al patrulea caz al declinațiunii, exprimând complementul direct.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
*acuzatív n., pl. e. Gram. Cazu cu care se construesc verbele transitive: lupu îl mănîncă pe mĭel.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
Dicționare morfologice
Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.
acuzatív s. n., pl. acuzatíve
- sursa: DOOM 2 (2005)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
acuzatív s. n., pl. acuzatíve
- sursa: Ortografic (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
acuzativ.
- sursa: IVO-III (1941)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
Dicționare relaționale
Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.
ACUZATÍV s. (GRAM.) (înv.) pricinuitoare.
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
ACUZATIV s. (GRAM.) (înv.) pricinuitoare.
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
Dicționare specializate
Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.
ACUZATÍV s. n. (cf. lat. accusativus, fr. accusatif): caz al substantivului (al doilea în ordinea studierii după nominativ). Se construiește cu prepoziții sau fără prepoziții. Îi sunt proprii următoarele funcții sintactice: funcția de complement direct (fundamentală), aflată cu întrebările pe cine? și ce? („Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos” – P. Ispirescu; „Tunurile... băteau necontenit cetatea!” – C. Negruzzi); funcția de nume predicativ („Nu-l vezi că de-abia e cât luleaua?!” – I. Al. Brătescu-Voinești); funcția de atribut („Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari” – M. Eminescu); funcția de complement indirect („Goe... se reazimă în nas de clanța ușii de la cupeu” – I. L. Caragiale); funcția de complement de agent („Moromete, în loc să-i răspundă că băiatul e prins de friguri, întoarse capul în altă parte” – M. Preda); funcția de complement circumstanțial: de loc („Astfel s-au ridicat pe pământurile din jurul Carpaților noile centre de viață” – Geo Bogza), de timp („În dimineața aceea Ștefan Budu se trezi mai devreme ca de obicei” – Al. Philippide), de mod („Vuiește lung al strungului ecou,/ Ca o imensă strună încordată” – N. Labiș), de cauză („Atunci încremeni de spaimă” – Em. Gârleanu), de scop („Și au început să umble prin grâu după mâncare” – I. Al. Brătescu-Voinești), de condiție („În caz de ploaie, nu te mai oprești la ei”), de concesie („Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în ușa compartimentului” – I. L. Caragiale), de consecuție („Cânta de minune”), de asociere („Și voios se înturna / Cu flăcăii ce mâna” – Folclor), de instrument („Mi s-a părut c-aud la geam / Cu degetul cum bate” – G. Coșbuc; funcția de element predicativ suplimentar („...îndată mă și trimite mama cu demâncare în țarină, ia niște lingurari ce-i aveam tocmiți prășitori” – Ion Creangă). ◊ ~ cu infinitiv: construcție sintactică specifică anumitor limbi (inclusiv limbii latine), echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este în acuzativ, iar predicatul este exprimat printr-un verb la infinitiv. În limba latină, construcția de acuzativ cu infinitiv urma după trei feluri de verbe: a) după verba dicendi (declarandi), ca dicere („a spune”), narrare („a povesti”) sau nuntiare („a anunța”): „Thales dixit aquam esse initium rerum” („Thales a spus că apa este principiul lucrurilor”); b) după verba voluntatis, ca velle („a vrea”), nolle („a nu vrea”), malle („a prefera”), cupere („a dori”) sau iubere („a porunci”): „Cupio... me esse clementem” („Doresc ca eu să fiu blând”); c) după verba sentiendi, ca sentire („a simți”), audire („a auzi”) sau videre („a vedea”): „Saepe audivi inter os et offam multa intervenire posse” („Am auzit că între gură și bucata de pâine multe pot interveni” ). ◊ neutrál: a. care dispune de un sens neutru din punctul de vedere al referirii la gen (fără funcție sintactică): a luat-o la fugă.
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
substantiv neutru (N1) Surse flexiune: DOR | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular |
|
|
plural |
|
| |
genitiv-dativ | singular |
|
|
plural |
|
| |
vocativ | singular | — | |
plural | — |
acuzativ
- 1. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute.surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
- 1.1. Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv.surse: DEX '09 DEX '98
-
etimologie:
- limba franceză accusatifsurse: DEX '09 DEX '98 DN
- limba latină accusativussurse: DEX '09 DEX '98 DN