19 definiții pentru acuzativ

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ACUZATIV, acuzative, s. n. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.

ACUZATIV, acuzative, s. n. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.

acuzativ sn [At: DA / Pl: ~e / E: lat accusativus] Caz gramatical care are ca funcție specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute.

*ACUZATIV (pl. -ive) sn. 📖 Caz al declinării la care se pune complementul direct [lat.].

ACUZATIV s. n. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. ◊ Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. – Din fr. accusatif, lat. accusativus.

ACUZATIV, acuzative, s. n. Cazul complementului direct, al complementului indirect cu prepoziție și al complementelor circumstanțiale (caz cerut în limba romînă de aproape toate prepozițiile).

ACUZATIV s. n. sg. Cazul complementului direct, al complementului indirect cu prepoziție și al complementelor circumstanțiale – Fr. accusatif (lat. lit. accusativus).

ACUZATIV s.n. Cazul în care stau complementul direct, complementul indirect precedat de prepoziție și complementele circumstanțiale. [Cf. lat. accusativus, fr. accusatif].

ACUZATIV s. n. caz al declinării care exprimă unele complemente și unele atribute. (< lat. accusativus, fr. accusatif)

ACUZATIV ~e n. gram. Caz în care stau complementul direct, complementul indirect, cel circumstanțial și unele atribute precedate de prepoziții. /<lat. accusativus, fr. accusatif

acuzativ n. al patrulea caz al declinațiunii, exprimând complementul direct.

*acuzatív n., pl. e. Gram. Cazu cu care se construesc verbele transitive: lupu îl mănîncă pe mĭel.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

acuzativ s. n., (forme) pl. acuzative

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

ACUZATIV s. (GRAM.) (înv.) pricinuitoare.

ACUZATIV s. (GRAM.) (înv.) pricinuitoare.

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

ACUZATIV s. n. (cf. lat. accusativus, fr. accusatif): caz al substantivului (al doilea în ordinea studierii după nominativ). Se construiește cu prepoziții sau fără prepoziții. Îi sunt proprii următoarele funcții sintactice: funcția de complement direct (fundamentală), aflată cu întrebările pe cine? și ce? („Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos” – P. Ispirescu; „Tunurile... băteau necontenit cetatea!” – C. Negruzzi); funcția de nume predicativ („Nu-l vezi că de-abia e cât luleaua?!” – I. Al. Brătescu-Voinești); funcția de atribut („Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari” – M. Eminescu); funcția de complement indirect („Goe... se reazimă în nas de clanța ușii de la cupeu” – I. L. Caragiale); funcția de complement de agent („Moromete, în loc să-i răspundă că băiatul e prins de friguri, întoarse capul în altă parte” – M. Preda); funcția de complement circumstanțial: de loc („Astfel s-au ridicat pe pământurile din jurul Carpaților noile centre de viață” – Geo Bogza), de timp („În dimineața aceea Ștefan Budu se trezi mai devreme ca de obicei” – Al. Philippide), de mod („Vuiește lung al strungului ecou,/ Ca o imensă strună încordată” – N. Labiș), de cauză („Atunci încremeni de spaimă” – Em. Gârleanu), de scop („Și au început să umble prin grâu după mâncare” – I. Al. Brătescu-Voinești), de condiție („În caz de ploaie, nu te mai oprești la ei”), de concesie („Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în ușa compartimentului” – I. L. Caragiale), de consecuție („Cânta de minune”), de asociere („Și voios se înturna / Cu flăcăii ce mâna” – Folclor), de instrument („Mi s-a părut c-aud la geam / Cu degetul cum bate” – G. Coșbuc; funcția de element predicativ suplimentar („...îndată mă și trimite mama cu demâncare în țarină, ia niște lingurari ce-i aveam tocmiți prășitori” – Ion Creangă). ◊ ~ cu infinitiv: construcție sintactică specifică anumitor limbi (inclusiv limbii latine), echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este în acuzativ, iar predicatul este exprimat printr-un verb la infinitiv. În limba latină, construcția de acuzativ cu infinitiv urma după trei feluri de verbe: a) după verba dicendi (declarandi), ca dicere („a spune”), narrare („a povesti”) sau nuntiare („a anunța”): „Thales dixit aquam esse initium rerum” („Thales a spus că apa este principiul lucrurilor”); b) după verba voluntatis, ca velle („a vrea”), nolle („a nu vrea”), malle („a prefera”), cupere („a dori”) sau iubere („a porunci”): „Cupio... me esse clementem” („Doresc ca eu să fiu blând”); c) după verba sentiendi, ca sentire („a simți”), audire („a auzi”) sau videre („a vedea”): „Saepe audivi inter os et offam multa intervenire posse” („Am auzit că între gură și bucata de pâine multe pot interveni” ). ◊ neutral: a. care dispune de un sens neutru din punctul de vedere al referirii la gen (fără funcție sintactică): a luat-o la fugă.

ACUZATIV, -Ă 1. Într-o concepție morfologică asupra cazului* (vezi CAZI), caz subordonat (sau regim*) impus numelor de către verbe tranzitive* (vezi TRANZITIV) și de prepoziții, iar adjectivelor*, prin fenomenul de acord*. Astfel, în construcțiile românești: o văd, strigă, le laudă, cazul acuzativ apare ca regim al verbelor tranzitive a vedea, a striga, a lăuda, iar în construcțiile: lângă mine, despre tine, pentru el, cazul acuzativ apare ca regim al prepozițiilor*; în construcția: am vorbit despre noua și interesanta ta carte, cazul acuzativ al adjectivelor este o consecință a acordului cu substantivul. Acuzativul este un caz abstract, cu funcție de complement direct; rar, are și valoare concretă, circumstanțială (să se compare: citește un roman (abstract) cu a învățat o săptămână întreagă; a alergat doi km (circumstanțial)). • În limbile flexionare*, se realizează prin desinență* (ca în latină sau în rusă); în limbile cu flexiune restrânsă, se realizează fie prepozițional (vezi, de ex., în română, utilizarea lui pe pentru marcarea, în anumite condiții lexico-semantice și sintactice, a acuzativului (ex. strig pe Ion, Pe cine aștepți?), fie prin restricții de topică (vezi fr., unde distincția nominativ vs. acuzativ se obține prin antepoziție vs. postpoziție). • În limbile cu flexiune de caz săracă, se caracterizează, ca și alte cazuri, prin sincretism* (sau omonimie*) și prin ambiguitate*. În română, de ex., întreaga flexiune substantivală și adjectivală prezintă sincretismul* nominativ = acuzativ. în română, deși cazul acuzativ se asociază frecvent cu semnificația de pacient*, poate exprima și beneficiarul* (ajută pe Gheorghe), ținta* ( ajunge din urmă), experimentatorul* ( doare, impresionează), durata (învață două ore), spațiul străbătut (aleargă doi km). 2. Limbă ~ în studiile de tipologie*, clasă de limbi caracterizată printr-o codare* specifică a argumentelor*, adică prin selecția de preferință a pacientului în poziția obiectului direct, căruia îi impune cazul acuzativ, și a agentului în poziția subiectului, căruia îi impune nominativul; se opune limbilor de tip ergativ*. Limbile indo-europene aparțin tipului acuzativ. G.P.D.

Intrare: acuzativ
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • acuzativ
  • acuzativul
  • acuzativu‑
plural
  • acuzative
  • acuzativele
genitiv-dativ singular
  • acuzativ
  • acuzativului
plural
  • acuzative
  • acuzativelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

acuzativ, acuzativesubstantiv neutru

  • 1. Caz gramatical care are ca funcțiune specifică exprimarea complementului direct și a unor atribute. DEX '09 MDA2 DEX '98 DLRLC DN
    • 1.1. Acuzativ cu infinitiv = construcție sintactică specifică anumitor limbi, echivalentă cu o propoziție completivă directă, în care subiectul este la acuzativ, iar predicatul la infinitiv. DEX '09 DEX '98
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.