12 definiții pentru înfurcitură înfurcătură


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

înfurcitu sf [At: ODOBESCU, III, 178 / V: ~căt~, furcătură, furcitu / Pl: -ri / E: înfurci + -tură] (Îvr) 1 Loc unde se bifurcă, se încrucișează drumurile, apele etc. Vz răscruce, răspântie. 2 (Îf înfurcătură$) Lemn cu două brațe. 3 Loc unde se îmbină grinda casei cu furca. 4 (Ccr) Cantitate de paie, fân care se poate lua o dată în furcă. 5 Căpiță. 6 Car încărcat cu fân sau cu paie. 7 Fânărie (2). 8 Încurcătură. 9 Ceartă. 10 Încăierare. 11 (D. doi sau mai mulți oameni; îe) A sta ~ A fi înghesuiți.

ÎNFURCITÚRĂ, înfurcituri, s. f. (Înv.) Bifurcare de drumuri; răspântie. [Var.: înfurcătúră s. f.] – Înfurci + suf. -tură.

ÎNFURCITÚRĂ, înfurcituri, s. f. (Rar) Bifurcare de drumuri; răspântie. [Var.: înfurcătúră s. f.] – Înfurci + suf. -tură.

ÎNFURCITÚRĂ, înfurcituri, s. f. (Rar) Locul unde se desparte în două un drum, o șosea, o apă etc.; bifurcație. Sosiră la înfurcitura Bîscei, acolo unde se așterne o poieniță verde umbrită de plopi. ODOBESCU, S. A. 430. [Să ne ducem] prin înfurciturile și prin colțanii unde se ivește sfieț sau îngrozitor vînatul de la munte. id. S. III 90. – Variantă: înfurcătúră (CARAGIALE, O. III 98) s. f.

înfurcitură f. răscruce, respântie.

înfurcitúră f., pl. ĭ. Locu unde ramurile saŭ drumu se înfurcește.

înfurcătură sf vz înfurcitură

ÎNFURCĂTÚRĂ s. f. v. înfurcitură.

ÎNFURCĂTÚRĂ s. f. v. înfurcitură.

ÎNFURCĂTÚRĂ s. f. v. înfurcitură.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

înfurcitúră (înv.) s. f., g.-d. art. înfurcitúrii; pl. înfurcitúri

înfurcitúră s. f., g.-d. art. înfurcitúrii; pl. înfurcitúri


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

ÎNFURCITÚRĂ s. v. bifurcare, bifurcație.

înfurcitu s. v. BIFURCARE. BIFURCAȚIE.

Intrare: înfurcitură
înfurcitură substantiv feminin
substantiv feminin (F43)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • înfurcitu
  • ‑nfurcitu
  • înfurcitura
  • ‑nfurcitura
plural
  • înfurcituri
  • ‑nfurcituri
  • înfurciturile
  • ‑nfurciturile
genitiv-dativ singular
  • înfurcituri
  • ‑nfurcituri
  • înfurciturii
  • ‑nfurciturii
plural
  • înfurcituri
  • ‑nfurcituri
  • înfurciturilor
  • ‑nfurciturilor
vocativ singular
plural
înfurcătură substantiv feminin
substantiv feminin (F43)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • înfurcătu
  • ‑nfurcătu
  • înfurcătura
  • ‑nfurcătura
plural
  • înfurcături
  • ‑nfurcături
  • înfurcăturile
  • ‑nfurcăturile
genitiv-dativ singular
  • înfurcături
  • ‑nfurcături
  • înfurcăturii
  • ‑nfurcăturii
plural
  • înfurcături
  • ‑nfurcături
  • înfurcăturilor
  • ‑nfurcăturilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

înfurcitură înfurcătură

  • 1. învechit Bifurcare de drumuri.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC sinonime: bifurcare bifurcație răspântie un exemplu
    exemple
    • [Să ne ducem] prin înfurciturile și prin colțanii unde se ivește sfieț sau îngrozitor vînatul de la munte. ODOBESCU, S. III 90.
      surse: DLRLC
    • 1.1. rar Locul unde se desparte în două o apă.
      surse: DLRLC un exemplu
      exemple
      • Sosiră la înfurcitura Bîscei, acolo unde se așterne o poieniță verde umbrită de plopi. ODOBESCU, S. A. 430.
        surse: DLRLC

etimologie:

  • Înfurci + sufix -tură.
    surse: DEX '09 DEX '98