ZINC s. n. Element chimic, metal de culoare albă-albăstruie, folosit în industrie atât singur, cât și sub formă de aliaje. – Din fr. zinc.

zinc sn [At: IST. NAT. 15 / V: (îrg) ți~, (reg) țin^[1], țim, ținclu^[2] / E: fr zinc] 1 Element chimic, metal de culoare albă-albăstruie, care se găsește în natură sub formă de sulfură și carbonat, întrebuințat în industrie mai ales în aliaje. 2 (Îs) Clorură de ~ Sare incoloră, solubilă în apă, obținută prin dizolvarea deșeurilor de zinc (1) sau a oxidului de zinc cu acid clorhidric, folosită în industrie. 3 (Îs) Bromură de ~ Pulbere de culoare albă, solubilă în apă și alcool, folosită în medicină ca sedativ și ca antispasmodic. 4 (Îs) Oxid (sau alb) de ~ Praf alb amorf, folosit în industria coloranților și a cauciucului. 5 (Îs) Sulfat de ~ Sare incoloră obținută prin dizolvarea zincului (1), a oxidului de zinc sau a deșeurilor acestuia în acid sulfuric, folosită în industria coloranților sau la obținerea zincului electrolitic. 6 (Îs) Sulfură de ~ Sare albă obținută prin tratarea soluției unei sări de zinc (1) cu hidrogen sulfurat sau cu o sulfură alcalină, folosită în vopsitorie. 7 (Îs) Strat de ~ Pulbere ușoară, onctuoasă, insolubilă în apă, folosită în cosmetică și în industria cauciucului. 8 (Îc) ~-dur Aliaj de zinc (1), fier și plumb care se formează la suprafața pieselor de oțel introduse în zinc topit. corectat(ă)

zinc s.n. (chim.) Element chimic, metal de culoare cenușie, casant la temperatura ordinară, maleabil și ușor fuzibil, prezent în natură sub formă de sulfuri cu starea de oxidare doi, care este folosit la zincarea tablei de oțel, la obținerea de aliaje (alamă, alpaca) etc. (Zn). ◊ Clorură de zinc = sare incoloră, solubilă în apă, obținută prin dizolvarea deșeurilor de zinc sau a oxidului de zinc cu acid clorhidric, folosită în industrie. Bromură de zinc = pulbere de culoare albă, solubilă în apă și în alcool, folosită în medicină ca sedativ și antispasmodic. Strat de zinc = pulbere ușoară, onctuoasă, insolubilă în apă, folosită în cosmetică și în industria cauciucurilor. Alb de zinc v. alb. Galben de zinc v. galben. Oxid de zinc v. oxid. Sulfat de zinc v. sulfat. Sulfură de zinc v. sulfură. ◊ Compus: zinc-dur = aliaj din fier, zinc și plumb, care se formează la suprafața pieselor din oțel introduse în zinc topit. • /<fr. zinc, germ. Zink.

*ZINC sbst. 💎 Metal alb-albăstriu, cristalin, fărîmicios, care arde cu o flacără albă, strălucitoare; are densitatea 7,19 și e maleabil și ductil la o temperatură de aproape 150^o; la o temperatură mai mare, devine din nou sfărîmicios, așa că la 250^o se poate pulveriza cu un pisălog; se dilată și se contractă mai mult decît ori-care alt metal; de aceea, o tablă de zinc, fixată bine de jur împrejur, se rupe, cînd este expusă la variațiuni de temperatură; se topește la vre-o 500^o; aliat cu arama roșie, formează alama; nu se găsește în natură liber, ci numai combinat [fr.].

ZINC s. n. Element chimic, metal de culoare albă-albăstruie, întrebuințat în industrie atât singur, cât și sub formă de aliaje. – Din fr. zinc.

ZINC s. n, Metal de culoare albă-cenușie, folosit (atît singur cît și sub formă de aliaje) la acoperirea oțelului pentru a-i mări rezistența la coroziune și a-l proteja de ruginire, la fabricarea pilelor electrice, în zincografie etc. Dă o cadă mare de zinc, unde se va putea spăla în voie. CAMIL PETRESCU, O. II 270. Privea arbuștii exotici.. cu frunzele lor lucii, care în bătaia luminii cretoase păreau tăiate artificial în zinc. C. PETRESCU, Î. I 4. Alb de zinc v. alb¹ (2).

ZINC s. n. Metal de culoare albă-cenușie, întrebuințat în industrie atît singur cît și sub formă de aliaje. – Fr. zinc.

ZINC s.n. Metal alb-albăstrui care se întrebuințează sub formă de tablă în aliaje, pentru protecția superficială a oțelurilor etc. [< fr. zinc, cf. germ. Zink].

ZINC s. n. Metal alb-albăstrui, moale, maleabil și ductil, ușor fuzibil, folosit la elaborarea unor aliaje, la zincarea oțelurilor etc. [Simb. Zn] (din fr. zinc)

ZINC n. Metal de culoare albă-albăstruie, întrebuințat în industrie, mai ales, sub formă de aliaje. /<fr. zinc

zinc n. metal de un alb albăstruiu, se aliază cu arama (alama) și cu alte metale și se întrebuințează la fabricarea obiectelor de artă, la acoperirea caselor, la galvanizarea fierului.

*zinc n., pl. urĭ (fr. zinc, d. germ. zink, var. din zinn, zinc). Chim. Un metal alb albăstruĭ cu structură cristalină. – Zincu e bivalent, are o densitate de 6,87 și o greutate atomică de 65. Se topește la 415° și ferbe la 1040. La 205° e sfărămicĭos și se poate pulveriza. Se găsește în natură maĭ ales în stare de sulfură saŭ blendă și de carbonat orĭ calamină. Din el se face tinichea de acoperit casele și obĭecte de ornament turnate, de multe orĭ acoperite cu alamă pin galvanoplastie (bronzurĭ artistice). Feru galvanizat, întrebuințat la sîrmele telegrafice se obține pin galvanizare saŭ scufundînd sîrma în zinc topit. Cu zincu se fac și o mulțime de aliaje (alama ș. a.).

țim³ sn vz zinc

ținc⁴ sn vz zinc

ținclu sn vz zinc

zinc s. n.; simb. Zn

zinc s. n.; simb. Zn

zinc s. n., simb. Zn

zinc

zinc sg.

zinc s. m. – Metal alb-albăstrui. – Var. ținc. Mr. țingu. Fr. zinc, var. din germ. Zink; și mr. din it. zinco, cf. ngr. τσίνϰος.

ZINC (< fr., gr.) s. n. Element chimic (Zn; nr. at. 30, m. at. 65,39, p. t. 419,4°C, p. f. 906°C, gr. sp. 7,13) din gr. II secundară; metal alb-argintiu sau alb-albăstrui. Se găsește în natură sub formă de sulfură (blendă) și carbonat (smitsonită). În combinații este bivalent. În contact cu aerul se acoperă cu o peliculă protectoare de oxid. Se întrebuințează în zincare, sub formă de aliaje (ex. alama), la acumulatoarele alcaline, la fabricarea pesticidelor și pigmenților etc. A fost izolat pentru prima dată de chimistul german A.S. Marggraf (1709-1782) în 1776.

Zn, simbol chimic pentru zinc.