zâmbat, ~ă a vz jimbat

jâmbat, ~ă a vz jimbat

jimbat, ~ă [At: VLAHUȚĂ, N. 16 / V: (reg) jâm~ / Pl: ~ați, ~e / E: jimba] (Pop) 1 (D. lucruri) Strâmb. 2 (D. lucruri) Curbat. 3 (Pex) Deformat. 4-5 smf, a (Om) cu gura strâmbă. 6-7 smf, a (Om) care are dinții în afară. 8-9 smf, a (Om) care are dinții crescuți unul peste altul. 10 sf Femeie cu maxilarul inferior strâmbat. 11-12 a, av (D. gură) (Cu buzele îndepărtate una de alta, din cauza unui defect de conformație) lăsând să se vadă mereu dinții. 13 a (D. oameni) Care zâmbește mereu. 14 a (D. oameni) Care râde fără rost. 15 a (Fig; d. suprafața apei) Încrețit. 16 a (Pex; d. ape) Tulburat. 17-18 smf, a (Om) căruia i-au căzut dinții. 19 a (Reg; fig; d. oameni) Care vorbește mult, pe un ton critic și tăios.

JIMBAT, ZÎMBAT adj. Cu gura strîmbă, așa că se văd dinții, nefiind bine acoperiți de buze [comp. vsl. ząbŭ, bg. žabatŭ].

JIMBAT, -Ă, jimbați, -te, adj. (Regional, despre gură) Cu buzele îndepărtate una de alta din cauza unui defect de conformație, lăsînd să se vadă mereu dinții; p. ext. (despre oameni) căruia i se văd dinții din cauza unui asemenea defect. Privirile lui... se opreau... pe chipul ei uricios, cu niște obraji mari și îmbujorați, c-o gură largă și jimbată. VLAHUȚĂ, O. A. 99.

JIMBAT ~tă (~ți, ~te) Căruia i se văd dinții din cauza unui defect. /<sl. zobu

cĭumbrésc, V. zîmbez.

zîmbéz v. tr. (var. din zîmbesc). Vest. Știrbez ascuțișu unuĭ cuțit orĭ buza unuĭ vas. – În est jîmbez. Și refl. „a-țĭ arăta dințiĭ”: cînele se jîmba. În Olt. cĭumbresc (vsl. zombrŭ, dinte; rus. zubritĭ, a se zîmba).

zîmba (-bez, -at), vb. – 1. A sparge, a știrbi. – 2. (Refl.) A-și arăta dinții. – Var. jimba, Olt. ciumbri. Sl. ząbŭ „dinte” (Cihac, II, 473; Tiktin), cf. rus. zubritĭ „a-și arăta dinții”. Explicația lui jimba prin intermediul mag. zsimbeleg „a flecări” (Pușcariu, Dacor., VIII, 116-21) este improbabilă; și var. înjunghia, invocată acolo, trebuie să fie efectul unei erori de expresie. – Der. jimb, adj. (strîmbat), deverbal; sau direct din sl. ząbŭ, cf. alb. dhëmbo; zîmbi (var. Mold. zimbi, jimbi), vb. (a surîde; a rîde ușor), din același cuvînt sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Conev 103; Rosetti, III, 56), cf. bg. ozăbjam, ceh. zubiti se; zîmbet, s. n. (surîs), cu suf. -et; zîmbitor, adj. (surîzător); zîmboc, s. n. (ac de cataramă), în Olt.; zîmbre (var. Mold. zimbre), s. f. pl. (inflamare a gingiilor, aftă la cai; bale, spume; a face zîmbre, a rîvni, a jindui), din sl. ząbrŭ, dubletul lui ząbŭ (Cihac, II, 473; Conev 56); zîmbri, vb. (a jindui; a-și arăta dinții). Zimbru (var. zîmbru), s. m. (bizon, Bison priscus), este același cuvînt, din sl. ząbrĭ, cf. pol. zabr. – Cf. zîmț, zăbală.

ZÎMBA, zîmbez, vb. I. 1. Tranz. A știrbi, a sparge. 2. Refl. A amenința, a intimida; a-și arăta colții. (din sl. ząbu = dinte; cf. rus. zubrit’ = a-și arăta dinții)