VÍLĂ, vile, s. f. 1. Denumire dată, în Imperiul Roman, unor reședințe rurale de pe domeniul agricol și pastoral exploatat de marii proprietari de sclavi. 2. Locuință cu înfățișare voit rustică, elegantă și spațioasă, situată într-o grădină. 3. (În Evul Mediu) Denumire care desemna diferite forme de așezări (obștea țărănească, satul liber, satul dependent de domeniul stăpânului feudal și, uneori, centrul urban). – Din lat., fr., it. villa.

VÍLĂ, vile, s. f. 1. Denumire dată, în Imperiul Roman, unor reședințe rurale de pe domeniul agricol și pastoral exploatat de marii proprietari de sclavi. 2. Locuință cu înfățișare voit rustică, elegantă și spațioasă, situată într-o grădină. 3. (În evul mediu) Denumire care desemna diferite forme de așezări (obștea țărănească, satul liber, satul dependent de domeniul stăpânului feudal și, uneori, centrul urban). – Din lat., fr., it. villa.

VÍLĂ, vile, s. f. Casă înconjurată de grădină, construită de obicei într-un stil particular, în afară de centrul orașului, la țară sau în stațiuni balneo-climaterice. Crama, Coroanele negre ale nucilor, vila mare cît un castel... rămaseră în urmă. DUMITRIU, N. 264. Iată vilele răzlețe Cu ciudate turnulețe! COȘBUC, P. I 168. Vile atrăgătoare răsar dintre copaci. VLAHUȚĂ, O. A. II 153.

VÍLĂ s.f. 1. Reședință rurală în Imperiul roman sau în evul mediu. 2. Casă elegantă înconjurată de grădină. [< fr. villa, it., lat. villa].

VÍLĂ s. f. 1. reședință rustică în Imperiul Roman sau în evul mediu. 2. casă elegantă înconjurată de grădină. (< fr., it., lat. villa)

VÍLĂ ~e f. Casă cu grădină în jur, construită, mai ales, în afara orașului sau într-o stațiune balneoclimatică. /<fr., lat. villa

vilă f. casă elegantă la țară sau prin împrejurimile unui oraș.

*vílă f., pl. e (lat. villa, casă la țară). Casă elegantă nu prea mare la țară orĭ într’o stațiune balneară saŭ climatică orĭ și în oraș.

VIL, -Ă, vili, -e, adj. (Înv.) De proastă calitate, demn de disprețuit; ordinar; josnic; abject. – Din fr. vil.

VIL, -Ă, vili, -e, adj. (Franțuzism înv.) De proastă calitate, demn de disprețuit, ordinar; josnic; abject. – Din fr. vil.

VIL, -Ă, vili, -e, adj. (Franțuzism rar) De proastă calitate, demn de disprețuit; ordinar, josnic, abject. Ar însemna atunci să plătești o marfă mult prea vilă afară din cale scump. M. I. CARAGIALE, C. 105. Aceasta este arta ce sufletu-ți deschide Naintea veciniciei, nu corpul gol ce rîde Cu mutra de vîndută cu ochi vil și viclean. EMINESCU, O. I 60.

VIL, -Ă adj. (Liv.) Ordinar; josnic, abject. [< fr. vil, lat. vilis].

bloc-vílă s. n. Bloc mic, cu aspect de vilă ◊ „În timpul verii [...] s-au înălțat mai multe blocuri-vilă [...]” Sc. 8 XI 74 p. 4 (din bloc + vilă; v. Coman Lupu în CL 1/83 p. 53)

VIL ~ă (~i, ~e) rar livr. Care vădește lipsă de demnitate și de loialitate; în stare să inspire dispreț; josnic. /<fr. vil, lat. vilis

vil a. abject, josnic: cu ochiul vil și vicleim EM.

*vil, -ă adj. (lat. vilis). Josnic, ordinar. Adv. În mod vil.

vílă s. f., g.-d. art. vílei; pl. víle

vílă s. f., g.-d. art. vílei; pl. víle

vil (înv.) adj. m., pl. vili; f. vílă, pl. víle

vil adj. m., pl. vili; f. sg. vílă, pl. víle