VILĂ, vile, s. f. 1. Denumire dată, în Imperiul Roman, unor reședințe rurale de pe domeniul agricol și pastoral exploatat de marii proprietari de sclavi. 2. Locuință cu înfățișare voit rustică, elegantă și spațioasă, situată într-o grădină. 3. (În Evul Mediu) Denumire care desemna diferite forme de așezări (obștea țărănească, satul liber, satul dependent de domeniul stăpânului feudal și, uneori, centrul urban). – Din lat., fr., it. villa.

vilă¹ sf [At: AR (1838), 170¹/3 / S și: (înv) villa / Pl: ~le / E: fr villa, lat villa] 1 Casă spațioasă, construită într-un stil arhitectonic particular, de obicei înconjurată de grădină, folosită ca locuință sau destinată găzduirii de vilegiaturiști. 2 (În Imperiul Roman) Reședință somptuoasă, construită în apropierea unui oraș, care era folosită de aristocrație ca loc de vilegiatură. 3 (În Imperiul Roman) Clădire sau ansamblu de clădiri care includea locuința proprietarului și anexele gospodăriei, situată pe un domeniu rural. 4 (În Renaștere, în Italia) Reședință somptuoasă constuită în stilul vilei romane. 5 (În Evul Mediu) Denumire generică pentru diferite forme de așezări (obștea țărănească, satul liber, satul dependent, domeniul stăpânului feudal și, uneori, centrul urban).

vilă s.f. 1 Casă luxoasă (înconjurată de grădină), folosită ca locuință sau destinată găzduirii de vilegiaturiști. 2 (în Roma antică) Reședință rurală somptuoasă a marilor proprietari de sclavi. ♦ Ext. Locuință luxoasă a membrilor aristocrației romane. 3 (în Ev. Med.) Denumire dată unor forme de așezări: obștea țărănească, satul liber, satul dependent, domeniul stăpînului feudal și, uneori, centrul urban. • pl. -e. /<lat. villa, -ae, fr., it. villa.

VILĂ, vile, s. f. 1. Denumire dată, în Imperiul Roman, unor reședințe rurale de pe domeniul agricol și pastoral exploatat de marii proprietari de sclavi. 2. Locuință cu înfățișare voit rustică, elegantă și spațioasă, situată într-o grădină. 3. (În evul mediu) Denumire care desemna diferite forme de așezări (obștea țărănească, satul liber, satul dependent de domeniul stăpânului feudal și, uneori, centrul urban). – Din lat., fr., it. villa.

VILĂ, vile, s. f. Casă înconjurată de grădină, construită de obicei într-un stil particular, în afară de centrul orașului, la țară sau în stațiuni balneo-climaterice. Crama, Coroanele negre ale nucilor, vila mare cît un castel... rămaseră în urmă. DUMITRIU, N. 264. Iată vilele răzlețe Cu ciudate turnulețe! COȘBUC, P. I 168. Vile atrăgătoare răsar dintre copaci. VLAHUȚĂ, O. A. II 153.

VILĂ s.f. 1. Reședință rurală în Imperiul roman sau în evul mediu. 2. Casă elegantă înconjurată de grădină. [< fr. villa, it., lat. villa].

VILĂ s. f. 1. reședință rustică în Imperiul Roman sau în evul mediu. 2. casă elegantă înconjurată de grădină. (< fr., it., lat. villa)

VILĂ ~e f. Casă cu grădină în jur, construită, mai ales, în afara orașului sau într-o stațiune balneoclimatică. /<fr., lat. villa

vilă f. casă elegantă la țară sau prin împrejurimile unui oraș.

*vílă f., pl. e (lat. villa, casă la țară). Casă elegantă nu prea mare la țară orĭ într’o stațiune balneară saŭ climatică orĭ și în oraș.

bloc-vilă s. n. Bloc mic, cu aspect de vilă ◊ „În timpul verii [...] s-au înălțat mai multe blocuri-vilă [...]” Sc. 8 XI 74 p. 4 (din bloc + vilă; v. Coman Lupu în CL 1/83 p. 53)

vilă s. f., g.-d. art. vilei; pl. vile

vilă s. f., g.-d. art. vilei; pl. vile

vilă s. f., g.-d. art. vilei; pl. vile