verice anh, pnh [At: (a. 1824) ANTIM, O. 28 / V: verce pnh / E: veri¹ + ce] 1-2 (Înv) Orice¹.

verice pron.nehot. (înv.) Orice • și verce pron.nehot. /veri + ce.

VERICÉ pron. nehot. (Învechit și arhaizant) Orice. Nu verice afirmațiune a unui contemporan este un adevăr istoric. CAMIL PETRESCU, O. II 416. Ne-am luat sarcina de a veghea... și vesti pre toți de verice pericol ne-ar amenința. ODOBESCU, S. III 361. Pronunțat cu «i» consonantic (ca și în cuvîntul «orice»).

veric sm [At: GORJAN, H. I, 105/19 / V: (reg) vărinc / Pl: ~ici / E: văr + -ic] 1-2 (Reg; șhp; dov) Văr (1-2). 3 (Pfm; la vocativ) Termen de adresare către o persoană de sex masculin care marchează un raport de egalitate între vorbitori sau care exprimă o atitudine condescendentă. 4 (Pfm; la vocativ) Adresare retorică utilizată de cineva în cursul unei povestiri (orale), pentru a-și marca afectiv implicarea față de cele relatate și pentru a menține interesul auditorului.

vărinc s.m. v. veric.

verce pron.nehot. v. verice.

veric s.m. (pop.; fam.; ca termen de adresare) Dim. al lui văr. ♦ Termen întrebuințat în cursul unei povestiri pentru a exprima, exclamativ, uimire, mirare, admirație etc. • pl. -ci. și (reg.) vărinc s.m. /văr + -ic.

VERÍC, verici, s. m. (Mai ales la vocativ) Diminutiv al lui văr. Eu sînt de părere, vericilor... să o luăm mai bine din loc, care pe unde poate. PAS, L. I 18. Crezi tu, măi vericule, că nu m-a usturat la ficați? G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 243. Se întoarse, cînd ce să vezi? Unde venea, măre vericule, asupra lui năbădăioasa de scorpie. ISPIRESCU, L. 138.

veríc, -ă s. (dim. d. văr). Vest. Epitet prietenos cuĭ-va.

veríc (pop., fam.) s. m., pl. veríci

veríc s. m., pl. veríci

VERICÉ pron. v. ce, orice, orișice.

verice pron. v. CE. ORICE. ORIȘICE.

VERÍC s. v. văr, verișor.

veric s. v. VĂR. VERIȘOR.