URBARIU, urbarii, s. n. (în Evul Mediu, în Transilvania) Registru oficial în care erau trecute proprietățile funciare; carte funciară. – Din germ. Urbarium.

urbariu sn [At: ȘINCAI, HR. III, 276/35 / V: (reg) urbar (Pl: -e), or~ / Pl: ~ii / E: lat urbarium, ger Urbarium] 1 sn (Trs; Ban; înv) Ordonanță imperială care reglementa drepturile și datoriile iobagilor față de nobilii proprietari. 2 Registru oficial în care erau trecute proprietățile funciare ale feudalilor din Transilvania. 3 (Îs) Pădurea ~lui Pădure care se folosea în comun de toți locuitorii unui sat, drept stabilit inițial de urbariu (1). 4 (Reg; îf orbarii; îs) Locul orbariilor Parte din moșia satului care se folosea în comun de toți locuitorii unui sat.

URBARIU, urbarii, s. n. (Înv.) Registru oficial în care erau trecute proprietățile funciare; carte funciară. – Din germ. Urbarium.

URBARIU, urbarii, s. n. (Învechit) Registru oficial în care erau trecute proprietățile de pămînt individuale; carte funciară. (Cu grafie învechită) Ridicînd... țăranilor dreptul ce aveau în virtutea tutulor urbarielor... această lege n-a făcut decît a continua să favorizeze apăsarea clăcașilor de către proprietari. KOGĂLNICEANU, S. A. 158.

urbariu n. lege feudală care regula raporturile între proprietar și colon.

urbar¹ sn vz urbariu

*urbár saŭ -áriŭ n., pl. iĭ, e (mlat. urbarium, cuv. uzitat maĭ ales de Germanĭ). Trans. Cadastru.

urbariu (înv.) [riu pron. rĭu] s. n., art. urbariul; pl. urbarii, art. urbariile (desp. -ri-i-)

urbariu (înv.) [riu pron. rĭu] s. n., art. urbariul; pl. urbarii, art. urbariile (-ri-i-)

urbariu s. n. [-riu pron. -riu], art. urbariul; pl. urbarii, art. urbariile (sil. ri-i-)

URBARIU s. v. cadastru, carte funciară, carte funduară.

urbariu s. v. CADASTRU. CARTE FUNCIARĂ. CARTE FUNDUARĂ.