18 definiții pentru traseu


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

TRASÉU, trasee, s. n. Drum pe care îl parcurge (în mod permanent) un vehicul sau o persoană; rută. ♦ Linie, direcție pe care o are un drum, o cale ferată etc. ♦ Distanță marcată care trebuie străbătută de concurenții la o probă sportivă. ♦ Drum parcurs în spațiu de un corp în mișcare; traiectorie. – Din fr. tracé.

TRASÉU, trasee, s. n. Drum pe care îl parcurge (în mod permanent) un vehicul sau o ființă; rută. ♦ Linie, direcție pe care o are un drum, o cale ferată etc. ♦ Drum special amenajat pe care trebuie să-l străbată concurenții la o probă sportivă. ♦ Drum parcurs în spațiu de un corp în mișcare; traiectorie. – Din fr. tracé.

TRASÉU, trasee, s. n. Drum urmat de un vehicul; linie străbătută de un drum, de o cale ferată etc. Cu cît ne depărtăm de Moscova, trecînd... printre sate adormite, adunate mănunchi lîngă traseu, cu atît noaptea devine mai albă. STANCU, U.R.S.S. 105. Linia șerpuită se numea pe limba lor de ingineri și de șefi de echipă: traseu. PAS, L. I 164. Domnul inginer este invitat să continue traseul înainte pînă la obor. GHICA, S. 563. ♦ Drum, de obicei special amenajat, pe care trebuie să-l străbată concurenții la o probă sportivă.

TRASÉU s.n. Drum parcurs de un vehicul; linia, axa unui drum, a unui canal, a unei căi ferate etc. [Pl. -ee, -euri. / < fr. tracé].

TRASÉU s. n. 1. drum (de) parcurs de un vehicul; axa unui drum, a unui canal, a unei căi ferate etc. ◊ distanță marcată care trebuie străbătută de concurenți într-o probă sportivă. ◊ traiectorie. 2. proiecție pe un plan a axei principale a unei lucrări tehnice. (< fr. tracé)

TRASÉU ~e n. 1) Direcție urmată de o cale de comunicație (șosea, canal, cale ferată etc.). 2) Cale prestabilită, urmată cu o anumită regularitate de un vehicul sau de o ființă; rută; itinerar; drum. 3) Drum în spațiu parcurs de un corp în mișcare; traiectorie. ~ stelar. ~ul unui proiectil. /<fr. tracé

traseu n. reprezentarea prin linii a conturelor unui desen, unui plan (= fr. tracé).

*traséŭ n., pl. ee și eĭe (fr. tracé). Linie străbătută: traseu drumuluĭ de fer transiberian. V. traĭect.

traséu-școálă s. n. Drum folosit anume de școlile de șoferi ◊ „[...] Suferă și controlul pe traseele-școală unde elevii fac practică.” Sc. 24 VI 65 p. 5 (din traseu + școală)


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

traséu s. n., art. traséul; pl. trasée

traséu s. n., art. traséul; pl. trasée


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

TRASÉU s. 1. v. rută. 2. v. linie. 3. v. traiectorie.

TRASEU s. 1. drum, itinerar, parcurs, rută, traiect, traiectorie, (astăzi rar) marșrut, (înv., în Mold.) șleau. (~ urmat de un vehicul.) 2. itinerar, linie. (~ aerian București-Paris.) 3. traiect, traiectorie. (~ parcurs de un proiectil.)


Dicționare de argou

Se explică doar sensurile argotice ale cuvintelor.

a face traseul expr. (d. prostituate) a ieși la acostat clienți.

a se șlefui pe traseu expr. (intl.) a se iniția sau a se perfecționa în mai multe tipuri de infracțiuni în timpul perioadei de detenție.

băiat de traseu expr. (deț.) tip cumsecade, om de treabă.

Intrare: traseu
substantiv neutru (N43)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • traseu
  • traseul
  • traseu‑
plural
  • trasee
  • traseele
genitiv-dativ singular
  • traseu
  • traseului
plural
  • trasee
  • traseelor
vocativ singular
plural
substantiv neutru (N52)
Formă de pl. nerecomandată.
Surse flexiune: DN
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • traseu
  • traseul
  • traseu‑
plural
  • traseuri
  • traseurile
genitiv-dativ singular
  • traseu
  • traseului
plural
  • traseuri
  • traseurilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)