TRANSIGENȚĂ s. f. (Livr.) Atitudine transigentă. – După fr. transigeance. corectat(ă)

transigent, ~ă a [At: MAIORESCU, CR. III, 437 / Pl: ~nți, ~e / E: lat transigens, -tis] (Liv) 1 Care cedează ușor. 2 Care face concesii și compromisuri. 3 Împăciuitor.

transigență sf [At: SCRIBAN, D. / Pl: ~țe / E: ns cf fr transigéance] (Liv) 1-3 Însușirea de a fi transigent (1-3). 4 Atitudine transigentă (3).

TRANSIGENȚĂ s. f. (Livr.) Atitudine transigentă. – După fr. transigéance.

TRANSIGENT, -Ă, transigenți, -te, adj. (Rar, în opoziție cu intransigent) Care cedează ușor, care face ușor concesii și compromisuri; conciliant, împăciuitor. Alții, mai transigenți, sînt gata să spuie că arta e folositoare. GHEREA, ST. CR. I 296.

TRANSIGENT, -Ă adj. (Liv.) Care cedează ușor, care face concesii; conciliant, împăciuitor. [< transige].

TRANSIGENȚĂ s.f. Dispoziția de a transige, de a ceda; împăciuire, cedare. [< fr. transigeance].

TRANSIGENT, -Ă adj. care cedează ușor, face concesii, compromisuri; conciliant. (< lat. transigens, după fr. transigeant)

TRANSIGENȚĂ s. f. atitudine transigentă. (după fr. transigeance)

TRANSIGENT ~tă (~ți, ~te) rar Care face concesii; caracterizat prin admiterea compromisurilor. /<fr. transigens

TRANSIGENȚĂ ~e f. rar Caracter transigent. /<fr. transigéance

*transigént, -ă adj. (lat. tránsigens, -éntis. V. intransigent). Care transige.

*transigénță f., pl. e (d. transigent). Caracteru de a fi transigent.

transigent adj. m., pl. transigenți; f. sg. transigentă, pl. transigente

transigență s. f., g.-d. art. transigenței