3 intrări

Articole pe această temă:

27 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

TRÂMBIȚÁ, trâmbițez, vb. I. 1. Intranz. A cânta, a suna din trâmbiță. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A face ca un lucru să fie cunoscut de toată lumea; a răspândi, a divulga; a bate toba. – Din trâmbiță.

TRẤMBIȚĂ, trâmbițe, s. f. (Pop.) Trompetă, goarnă. [Pl. și: trâmbiți] – Din sl. tronbica.

TRÂMBIȚÁ, trâmbițez, vb. I. 1. Intranz. A cânta, a suna din trâmbiță. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A face ca un lucru să fie cunoscut de toată lumea; a răspândi, a divulga; a bate toba. – Din trâmbiță.

TRẤMBIȚĂ, trâmbițe, s. f. (Pop.) Trompetă, goarnă. [Pl. și: trâmbiți] – Din sl. tronbica.

TRÎMBIȚÁ, trîmbițez, vb. I. 1. Intranz. A suna, a cînta din trîmbiță. Moș Manoil era cel mai bătrîn cornist din oastea țării. Începuse a trîmbița din tinereță. SADOVEANU, O. VI 104. Se auzeau vacile din sat răgînd și vacariul trîmbițînd. CONTEMPORANUL, III 776. ◊ Fig. Au pornit cocoșii să trîmbițeze iarăși. Este soarele, acolo unde dormitase luna mai înainte. PAS, L. II 74. Cocoșul cel alb mai trîmbiță o dată prelung, vestindu-l că are a se grăbi. SADOVEANU, P. M. 30. 2. Tranz. Fig. A face ca un lucru să fie cunoscut de toată lumea; a răspîndi, a divulga, a bate toba. Un cucoș sări pe portița grădinii, bătu din aripi și-și trîmbiță veselia, întinzîndu-și înainte gîtul cu pene lucii. SADOVEANU, O. IV 39. Ascultă ciocîrliile departe Cum trîmbițeazâ imnul biruinței! Jos, ară omul în sudoarea feței. IOSIF, V. 159.

TRÎ́MBIȚĂ, trîmbițe, s. f. Trompetă, goarnă. Trîmbițele roșiorilor zvîrliră în văi țipete mînioase. SADOVEANU, O. VI 48. Văzduhul fu străfulgerat de sunetul arămiu al trîmbiței. REBREANU, R. II 254. Trîmbița dădea semnalul de alarmă. VLAHUȚĂ, O. A. I 149. ◊ Fig. Trîmbițele de revoltă sunau pretutindenea. GANE, N. II 84. 2. (Regional) Bucium. 3. Arbust agățător cu flori mari, galben-roșietice, cultivat ca plantă ornamentală (Tecoma radicans). ◊ Compus: trîmbița-ciobanului = mică plantă erbacee cu flori albastre, în formă de clopoței (Gentiana ciliata).Pl. și: trî́mbiți (SADOVEANU, O. VII 131, COȘBUC, P. I 56).

TRÂMBÍ, trâmbesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face pânza sul. – Din trâmbă.

trâmbițá (a ~) vb., ind. prez. 3 trâmbițeáză

trấmbiță s. f., g.-d. art. trấmbiței; pl. trấmbițe

trâmbițá vb., ind. prez. 1 sg. trâmbițéz, 3 sg. și pl. trâmbițeáză

trâmbiță s. f., g.-d. art. trâmbiței, pl. trâmbițe

TRÂMBIȚĂ s. v. goarnă.

TRÂMBIȚĂ s. v. bucium.

A TRÂMBIȚÁ ~éz 1. intranz. 1) A sufla în trâmbiță, scoțând sunete; a cânta din trâmbiță. 2) fig. fam. A aduce o informație la cunoștința tuturor; a buciuma. 2. tranz. fam. (știri) A face cunoscut lumii întregi; a răspândi la toți. /Din trâmbiță

TRÂMBIȚĂ1 ~e f. 1) înv. Instrument muzical de suflat, constând dintr-un tub de alamă, îndoit de două ori, cu clape, având un capăt larg în formă de pâlnie, care emite sunete clare și pătrunzătoare; trompetă; goarnă. 2) Instrument muzical popular de suflat, constând dintr-un tub conic, lung până la trei metri, folosit în regiunile de munte pentru semnalizări. [G.-D. trâmbiței] /<sl. tronbica

TRÂMBIȚĂ2 ~e f. Arbust agățător cu flori galbene-roșietice, cultivat ca plantă ornamentală. ◊ ~a-ciobanului plantă erbacee cu flori albastre în formă de clopoței. /<sl. tronbica

trâmbí, trâmbésc, vb. IV (reg.) a face (pânza) sul.

trâmbițà v. 1. a suna din trâmbiță; 2. a anunța cu glas de trâmbiță; 3. fig. a spune în tot locul, a divulga.

trâmbíță f. numele popular al trompetei sau al buciumului. [Slav. TRÕBIȚA, fluier].

trî́mbiță f., pl. e (vsl. trombica, fluĭer, dim. d. tromba, vălătuc. V. trîmbă). Trompetă saŭ goarnă (la călărĭ saŭ pedeștri). – Vechĭ și trî́mbiță, pl. e. V. hîrjoană.

Intrare: trâmbit
trâmbit participiu
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular trâmbit trâmbitul trâmbi trâmbita
plural trâmbiți trâmbiții trâmbite trâmbitele
genitiv-dativ singular trâmbit trâmbitului trâmbite trâmbitei
plural trâmbiți trâmbiților trâmbite trâmbitelor
vocativ singular
plural
trâmbire infinitiv lung
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular trâmbire trâmbirea
plural trâmbiri trâmbirile
genitiv-dativ singular trâmbiri trâmbirii
plural trâmbiri trâmbirilor
vocativ singular
plural
Intrare: trâmbiță
trâmbiță (pl. trâmbițe) substantiv feminin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular trâmbiță trâmbița
plural trâmbițe trâmbițele
genitiv-dativ singular trâmbițe trâmbiței
plural trâmbițe trâmbițelor
vocativ singular
plural
trâmbiță (pl. trâmbiți)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular trâmbiță trâmbița
plural trâmbiți trâmbițile
genitiv-dativ singular trâmbiți trâmbiții
plural trâmbiți trâmbiților
vocativ singular
plural
Intrare: trâmbița
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) trâmbița trâmbițare trâmbițat trâmbițând singular plural
trâmbițea trâmbițați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) trâmbițez (să) trâmbițez trâmbițam trâmbițai trâmbițasem
a II-a (tu) trâmbițezi (să) trâmbițezi trâmbițai trâmbițași trâmbițaseși
a III-a (el, ea) trâmbițea (să) trâmbițeze trâmbița trâmbiță trâmbițase
plural I (noi) trâmbițăm (să) trâmbițăm trâmbițam trâmbițarăm trâmbițaserăm, trâmbițasem*
a II-a (voi) trâmbițați (să) trâmbițați trâmbițați trâmbițarăți trâmbițaserăți, trâmbițaseți*
a III-a (ei, ele) trâmbițea (să) trâmbițeze trâmbițau trâmbița trâmbițaseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)