tmeză sf [At: LOVINESCU, C. V. 34 / S și: ~esă / E: fr tmèse, lat tmesis, gr τμῇσις] Intercalare a unui cuvânt între două elemente ale unui cuvânt compus sau ale unei unități frazeologice.

TMEZĂ s.f. Intercalare a unui cuvînt între două elemente ale unui cuvînt compus. [Cf. fr. tmèse, gr. tmesis].

TMEZĂ s. f. intercalare a unuia sau a mai multor cuvinte între elementele componente ale unui cuvânt compus. (< fr. tmèse)

*tméză f., pl. e (vgr. tmêsis, tăĭere). Gram. Despărțirea unuĭ cuvînt în doŭă pin intercalarea altuĭ cuvînt (în limba vgr. și lat.).

tmeză s. f., g.-d. art. tmezei; pl. tmeze

tmeză s. f., g.-d. art. tmezei; pl. tmeze

tmeză s. f., g.-d. art. tmezei; pl. tmeze

tmeză (gr. tmesis „tăietură”), figură de stil constând în despărțirea în două a unei unități lexico-gramaticale prin intercalarea unui cuvânt (unor cuvinte) cu care are strânsă relație gramaticală și care ar trebui s-o preceadă ori să-i urmeze imediat (A): „Așa era de bine atunci!” (Așa de bine...) Cf. lat.: „Saxo cere comminuit brum” (cerebrum) În limba română, t. se aplică, mai ales, în vorbirea comună și desparte: a) o formă flexionară, ca: „duce-vă-ți” (Șt. O. Iosif), „crede-mă-ți” (C. Conachi); uneori se aude și „duceți-vă-ți” – construcții numite de S. Pușcariu (p. 154) „metateze sintactice”. O formă similară o reprezintă construcția „fi-mi-re-ai al Naibii”, în care este vorba de infinitivul lung „fire”, tăiat în două de dativul etic „mi”, construcție care nu se poate concepe altfel! b) o parte de vorbire compusă (o locuțiune) ca: „în orice chip”, care se aude, cu t.: „în ori și ce chip” sau chiar „ori și în ce chip” (Sadoveanu); sau „fiindcă” întrebuințată în secolul trecut (de Negruzzi, Alecsandri etc.) cu t. ori de câte ori trebuia să urmeze ori să-i preceadă „însă”: „fiind însă că”. Sin. diacopă (gr. diakope „rupere”, „întrerupere”).