Definiția cu ID-ul 1093291:

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

tmeză (gr. tmesis „tăietură”), figură de stil constând în despărțirea în două a unei unități lexico-gramaticale prin intercalarea unui cuvânt (unor cuvinte) cu care are strânsă relație gramaticală și care ar trebui s-o preceadă ori să-i urmeze imediat (A): „Așa era de bine atunci!” (Așa de bine...) Cf. lat.: „Saxo cere comminuit brum” (cerebrum) În limba română, t. se aplică, mai ales, în vorbirea comună și desparte: a) o formă flexionară, ca: „duce-vă-ți” (Șt. O. Iosif), „crede--ți” (C. Conachi); uneori se aude și „duceți-vă-ți” – construcții numite de S. Pușcariu (p. 154) „metateze sintactice”. O formă similară o reprezintă construcția „fi-mi-re-ai al Naibii”, în care este vorba de infinitivul lung „fire”, tăiat în două de dativul etic „mi”, construcție care nu se poate concepe altfel! b) o parte de vorbire compusă (o locuțiune) ca: „în orice chip”, care se aude, cu t.: „în ori și ce chip” sau chiar „ori și în ce chip” (Sadoveanu); sau „fiindcă” întrebuințată în secolul trecut (de Negruzzi, Alecsandri etc.) cu t. ori de câte ori trebuia să urmeze ori să-i preceadă „însă”: „fiind însă că”. Sin. diacopă (gr. diakope „rupere”, „întrerupere”).