tipici smp vz cipic

chipic sm vz cipic

cipic sm [At: CODRU-DRĂGUȘANU, C. 16 / V: (reg) chipic, ciupic / Pl: ~ici / E: bg чепик] (Mol; înv) 1 Gheată. 2 Papuc de lână împletită sau de stofă. 3 Pantof.

ciupic sm vz cipic

tipic², ~ă [At: HASDEU, I. C. I, 49 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr typique] 1 a Care caracterizează o persoană, un obiect, un fenomen etc. Si: caracteristic, specific. 2 sn Ceea ce este specific cuiva sa a ceva. 3 sn (Prc) Totalitatea caracterelor unui fenomen artistic, ale unui personaj literar etc., care exprimă în mod veridic esența realității.

țipeică sf vz țipic

țipic sm [At: BĂNUȚ, T. P. 31 / V: ~peică sf, țupeică sf, țopic / Pl: ~ici / E: mg cipök] (Trs; Ban) 1 Pantof. 2 Gheată prevăzută cu elastic pentru a fi încălțată mai ușor Si: (înv) cipic. 3 (Reg) Papuc de casă făcut din petice (de postav, de stofă etc.).

țopic sm vz țipic

țupeică sf vz țipic

CIPIC sm. 👞 1 Gheată, botină: ~i de lac (CAR.)¶ 2 Olten. Papuc: încălță niște ~i de-i făcea piciorul puică (ISP.) [ung. cipok; č în loc de ț, rezultat, prin asimilațiune: cipici < *țipici].

CIUPIC = CIPIC: era îmbrăcat cu ~i galbeni (ISP.).

CIPIC, cipici, s. m. 1. (Învechit) Gheată (mai fină), pantof. Își desculță opinca și-ncalță cipicul. BIBICESCU, P. P. 133. 2. Papuc de lînă împletită sau de stofă. Cipicii îi erau îmbibați, de apa și de glodul prin care venise. CAMILAR, TEM. 15. – Pl. și: (s. n.) cipice (HOGAȘ, DR. II 122).

TIPIC³, -Ă, tipici, -e, adj. Care prezintă particularitățile proprii unui tip; caracteristic, specific. În primul rînd este tipic ceea ce exprimă în modul cel mai deplin și mai expresiv esența forței sociale respective. V. ROM. mai 1953, 191. Rudin este reprezentantul tipic al păturii intelectuale ruse. SADOVEANU, E. 237. Un caz tipic de deformare profesională. C. PETRESCU, C. V. 267.

TIPIC¹ s. n. Caracterul a ceea ce este tipic, specific, caracteristic. În proza lui Vlahuță tipicul strivește individualul. VIANU, A. P. 190. ♦ Totalitatea caracterelor unui fenomen artistic sau ale unui personaj literar care în artă exprimă esența realității. Problema tipicului ocupă un loc central în estetica marxist-leninistă. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 485, 3/4.

TIPIC, -Ă Care are, care prezintă particularitățile proprii unui tip; caracteristic, specific. // s.n. Totalitatea caracterelor unui fenomen artistic sau ale unui personaj literar, care exprimă în mod veridic esența realității. [Cf. fr. typique, it. tipico, lat. typicus].

TIPIC, -Ă I. adj. care prezintă particularitățile proprii unui tip; caracteristic, specific. II. s. n. 1. caracterul a ceea ce este specific. 2. totalitatea caracterelor unui fenomen artistic sau ale unui personaj literar, care exprimă în mod veridic esența realității. (< fr. typique, lat. typicus)

CIPIC ~ci m. mai ales la pl. 1) Obiect de încălțăminte fără tocuri, confecționat din postav sau din lână. 2) Papuc de casă. /<bulg. țepik

TIPIC² ~că (~ci, ~ce) Care întrunește trăsăturile ce individualizează; caracteristic; specific; distinctiv; propriu. Caz ~. /<fr. typique

cipici (ciupici) m. pl. botine. [Ung. CSIPÖKE].

ciupic m. Mold. V. cipici.

tipic a. 1. ce caracteriza un tip: fiecare rassă are o fizionomie tipică; 2. ce servă de tip: caractere tipice; 3. alegoric, simbolic.

cipíc și cĭupíc m. (ung. cípöke, dim. d. cipö, gheată; bg. čipik). Munt.. Pantof (de pîslă, de lac ș. a.). Bocîncă.

cĭupíc, V. cipic.

*típic, -ă adj. (vgr. typikós). Care caracterizează un tip: trăsăturile tipice ale raseĭ galbene. Care are o puternică originalitate: personagiŭ tipic.

cipic s. m., pl. cipici

tipic¹ adj. m., pl. tipici; f. tipică, pl. tipice

cipic s. m., pl. cipici

tipic¹ adj. m., pl. tipici; f. tipică, pl. tipice

cipic s. m., pl. cipici

tipic adj. m., pl. tipici; f. sg. tipică, pl. tipice

cipic (cipici), s. m. – Papuc. – Var. ciupic, țipic. Din. bg. čepik, după DAR; din mag. cipöke, după Cihac, II, 491. Mag. explică mai bine var. Cf. iud. sp. čipičis (Wagner, Caracteres generales del judeoesp., Madrid 1930, 71).

TIPIC, -Ă adj. (cf. fr. typique, it. tipico, lat. typicus): în sintagma dialect tipic (v.).

TIPIC (< fr. typique < lat. typicus) Termen sinonim cu caracteristic, specific, concept pe care se bazează însușirea artei de a înfățișa generalul prin individual, de a sugera repetabilul prin irepetabil, necesarul prin întîmplător. Noțiunea tipic nu derivă din aceea de tip, pentru că, în conceptul tip, accentul se pune pe general, pe cînd în tipic, pe sinteza generalului cu individualul, a repetabilului cu irepetabilul. Tipicul este un principiu organizator, fundamental al realismului clasic care constă în „redarea veridică a caracterelor în împrejurări tipice”, după formularea lui Fr. Engels.

TIPIC adj. 1. v. caracteristic. 2. v. reprezentativ.

TIPIC adj. 1. caracteristic, definitoriu, distinct, distinctiv, dominant, particular, propriu, specific, (înv.) însușit. (Notă, trăsătură ~.) 2. caracteristic, clasic, reprezentativ, specific. (Un exemplu ~.)

Tipic ≠ atipic, necaracteristic, netipic

țipeică, țipeici, s.f. (reg.) pantof, gheată.

țipic, țipici, s.m. (reg.) pantof, gheată; cipic.