SUBSUOÁRĂ, subsuori, s. f. 1. Partea de dedesubt a încheieturii brațului cu umărul; axilă, subraț. ◊ Loc. adv. La (sau sub, rar, pe) subsuoară = sub braț. Din tălpi până-n subsuori = în tot trupul. ◊ Expr. A (se) ține sau a (se) prinde de subsuoară (sau de subsuori) = a (se) ține de braț; a (se) îmbrățișa. ♦ (Adverbial) Sub braț. ◊ Expr. A sta (sau a ședea) cu mâinile subsuoară (sau subsuori) = a sta degeaba, a trândăvi; a sta cu mâinile în sân. 2. Unghi pe care îl formează o frunză cu lujerul sau o ramură cu axul purtător. [Var.: (pop.) subsioáră, subțioáră s. f.] – Sub¹- + *suoară („subsuoară” < lat.).

SUBSUOÁRĂ, subsuori, s. f. 1. Partea de dedesubt a încheieturii brațului cu umărul; subraț. ◊ Loc. adv. La (sau sub, rar, pe) subsuoară = sub braț. Din tălpi până-n subsuori = în tot trupul. ◊ Expr. A (se) ține sau a (se) prinde de subsuoară (sau de subsuori) = a (se) ține de braț; a (se) îmbrățișa. ♦ (Adverbial) Sub braț. ◊ Expr. A sta (sau a ședea) cu mâinile subsuoară (sau subsuori) = a sta degeaba, a trândăvi; a sta cu mâinile în sân. 2. Unghi pe care îl formează o frunză cu lujerul sau o ramură cu axul purtător. [Var.: (pop.) subsioáră, subțioáră s. f.] – Sub¹- + *suoară („subsuoară” < lat.).

SUBSUOÁRĂ, subsuori, s. f. 1. Partea de dedesubt a încheieturii brațului cu umărul. Moș Gheorghe Cucu... păși repede la marginea apei și întinse prăjina. Cu gheara de fier, cu luare-aminte, întoarse în apă pe înecat, pînă ce apucă subsuoara. SADOVEANU, O. III 322. Ți-aduci aminte cum pe-atunci Cînd ne primblam prin văi și lunci, Te ridicam de subsuori De-atîtea ori, de-atîtea ori? EMINESCU, O. I 235. Se arătă în vestminte arhierești ținut de subsuori de doi bătrîni vlădici. NEGRUZZI, S. I 231. ◊ Loc. adv. La (sau sub, rar pe) subsuoară = sub braț. Zmeul au apucat un copaci, care era mai gros și mai înalt, și cît ai bate în pălmi l-au și smuls din pămînt, și, punîndu-l ca pe un băț sub subsuoară, au plecat cu el acasă. SBIERA, P. 181. Că mama v-aduce vouă:... Mălăieș În călcăieș, Smoc de flori Pe subsuori. CREANGĂ, P. 20. Din tălpi pînă-n subsuori = în tot trupul, peste tot trupul. (Atestat în forma supțiori) Mă luă niște fiori, Din tălpi pînă-n supțiori. MAT. FOLK. 92. ◊ Expr. A (se) ține (sau a (se) prinde) de subsuoară (sau de subsuori) = a (se) ține de braț. Cînd prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vară, Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. Și ieșind pe ușă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braț de braț pășesc alături... id. ib. 154. (Eliptic) Să mor Într-o grădină cu flori, Cu mîndra de subsuori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. ♦ (Adverbial) Sub braț. Stam cu pușca subsuoară... Cînd deodată lîngă mine Se oprește-o căprioară. TOPÎRCEANU, P. 215. Sămănătorii harnici cu sacul subsuoară Pășesc în lungul brazdei pe fragedul pămînt. ALECSANDRI, O. 178. ◊ (La pl., cu valoare de sg.) Dan... coborîse scările cu cartea subsuori. EMINESCU, N. 56. ◊ Expr. A sta (sau a ședea) cu mîinile subsuoară (sau subsuori) = a sta degeaba, a nu lucra nimic, a trîndăvi; a sta cu mîinile în sîn. Văd cu mulțămire, beizade, că vă place a nu șidea cu mînile subsuori. ALECSANDRI, T. 1241. 2. Unghi pe care îl formează o frunză cu lujerul sau o ramură cu axul purtător. – Variante: subsioáră (CAMIL PETRESCU, T. II 17, TEODORESCU, P. P. 659), subțioáră (VLAHUȚĂ, O. A. 135, ISPIRESCU, L. 99); pl. și, rar, subțioare (TEODORESCU, P. P. 473), supțioáră s. f.

SUBSUOÁRĂ ~óri f. 1) Partea de sub braț, în locul de articulare a acestuia cu umărul. * La ~ sub braț. A sta (sau a ședea) cu mâinile ~ a pierde vremea degeaba; a lenevi. 2) Spațiu cuprins între baza frunzei sau a ramurii și lujerul sau tulpina plantei. [Sil. -su-oa-] /sub- + suoară

subs(u)oară f. Mold. V. subțioară: să-i pun plumbul subsoară POP. cu mâinile subsuori CR.

sâbsâoară sf vz subsuoară

sâbțioară sf vz subsuoară

sâpțâoară^[1] sf vz subsuoară

sâpțuoară sf vz subsuoară

subțioară f. partea dedesupt a umărului la încheietura brațului. [Mold. subsoară = lat. *SUB SUB ALA; forma munteană subțioară a fost influențată de subțirei].

supsuoáră și supțioáră f., pl. orĭ (lat. sub ala, supt aripă, de unde s’a făcut un subst. *suară, *suoară, căruia i s’a pus înainte -upt. Căzînd t, s’a făcut supsuoară, ĭar din combinațiunea luĭ t cu s, s’a făcut *supțuoară, supțioară). Scobitura de supt umăr: a apuca un rănit de supsuorĭ. Adv. de loc. În orĭ supt scobitura de supt umăr: a veni cu pînea supsuoară. – În Trans. și susuară. În L. V. supsioară, susioară, suptŭsuară, suptŭsioară.

subsuoáră (-su-oa-) s. f., g.-d. art. subsuórii; pl. subsuóri

subsuoáră s. f. (sil. -su-oa-), g.-d. art. subsuórii; pl. subsuóri

subsuoară, pl. subsuori

subsuoară, -suori.

SUBSUOÁRĂ s. 1. (ANAT.) axilă, subraț, (reg.) sumână. 2. v. subraț. 3. v. axilă.

SUBSUOARĂ s. 1. (ANAT.) axilă, subraț, (reg.) sumînă. 2. subraț. (~ unei rochii.) 3. (BOT.) axilă. (~ frunzelor.)

subțioáră (-óri), s. f. – Subraț. – Var. supțioară, subsioară, subs(u)oară, su(pt)suoară. Mr. (sum)soară, megl. suptăsoară, soară. Lat. sŭbāla „subraț” (Cihac, I, 268; Cipariu, Gram.; Philippide, Principii, 33 și 97; Densusianu, Rom., CXXIII, 286 și GS, II, 315; Pușcariu 1667; Candrea, Éléments, 8; REW 8346; Rosetti, I, 171), comp. la o dată ulterioară cu sub. Var. se explică prin aceleași var. ale lui sub. Uz general (ALR, I, 54).