CIOCÎRLAN, ciocîrlani, s. m. 1. Pasare mică de culoare cenușie-gălbuie, cu un moț în vîrful capului (Galerida cristata). 2. Bărbătușul ciocîrliei. – Din cioc + suf. -îrlă-an.

Ștefan m. 1. nume a 9 papi (254-1058); 2. numele mai multor regi ai Ungariei dintre care cel mai cunoscut e ȘTEFAN I (cel Sfânt), care domni 41 ani, converti poporul la creștinism și primi dela papa Silvestru II o coroană (Coroana sfântului Ștefan), ce azi încă e simbolul unității naționale pentru Unguri (997-1038); Ordinul sfântului Ștefan, înființat în 1764 de Maria Terezia.

Ștefan m. numele mai multor Domni ai Moldovei: ȘTEFAN I, v. Mușat; ȘTEFAN II, fiul celui precedent, luptă pentru domnia Moldovei cu fratele său Petru II (1390-1499); ȘTEFAN III, domni când singur când împreună cu fratele său (1443-1447); ȘTEFAN IV (cel Mare), fiul lui Bogdan II și nepotul lui Alexandru cel Bun, cel mai strălucit domn al Moldovei, repurta 34 de victorii asupra popoarelor înconjurătoare: asupra Ungurilor la Baia (1467), asupra Turcilor la Racova (1474) și Valea Albă (1476), asupra Polonilor la Dumbrava-Roșie (1497): zidi numeroase mânăstiri și făcu întocmiri folositoare (1457-1504); ȘTEFAN V (cel Tânăr), v. Ștefăniță; ȘTEFAN VI, v. Lăcustă; ȘTEFAN VII, fiul lui Petru Rareș, ucis de boieri pentru cruzimile sale (1551-1552); ȘTEFAN VIII, v. Răsvan; ȘTEFAN IX, v. Tomșa; ȘTEFAN X (Gheorghe), dușmanul lui Vasile Lupu și aliatul lui Mateiu Basarab (1654-1658); ȘTEFAN XI, fiul și urmașul lui Vasile Lupu (1654-1658); ȘTEFAN XII, v. Petriceicu. ║ ȘTEFAN BOGDAN (Surdulea), fiul lui Iancul Sasul (1591-1592).

Ștefan-cel-Mare m. sat în jud. Romanați cu 2000 loc.

Ștefan.

Stefan v. Ștefan II.

Ștefan, primul dintre cei șapte diaconi hirotonisiți de apostoli, făcând parte și din cei 70 de ucenici. Este primul mucenic creștin, fiind ucis cu pietre de iudei. A fost osândit la moarte de Sinedriu pentru activitatea sa apostolică. La execuție a asistat și tânărul Saul, care păzea hainele ucigașilor și care, după convertire, a devenit apostolul Pavel. Bis. îl sărbătorește la 27 decembrie.

Ștefan cel Mare și Sfânt, domn al Moldovei (1457-1504), apărătorul creștinătății. A fost numit de poporul român „mare” și „sfânt”: mare pentru iscusința cu care a condus țara cu dreptate, răsplătind pe cei buni și pedepsind pe cei lacomi și trădători; sfânt pentru lupta dusă în apărarea întregii creștinătăți în fața păgânilor care năvăleau spre apusul Europei, precum și pentru marele număr de m-ri și biserici zidite de el în Moldova, Muntenia, Transilvania și muntele Athos, în număr de 40. Profund pătruns de credința în Dumnezeu, și-a petrecut viața ca un adevărat creștin, având ca părinte și povățuitor duhovnicesc pe sfântul Daniil Sihastrul, pe care l-a vizitat de multe ori. Este înmormântat la m-rea Putna, ctitoria sa. Sf. Sinod al Bis. Ortodoxe Române l-a canonizat la 20 iunie 1992, fiind sărbătorit la 2 iulie.

BACIU, Ștefan (n. Brașov, 1918-1993, d. Honolulu), poet român. Stabilit în Honolulu. Prof. univ. la Washington și Honolulu. Versuri tradiționaliste, dominate de vitalism („Poemele poetului tînăr”), avangardiste („Îngerul malagambist în Insula Rahu”, „Singur în Singapur”) și evocări nostalgice („Cetatea lui Bucur”, „Caiet de vacanță”).

BALȘ, Ștefan Lupu M. (1902-1994, n. București), arhitect, istoric și restaurator român. A contribuit la crearea școlii românești de restaurare (bisericile: Sf. Elefterie vechi, Kretzulescu, Radu Vodă, Patriarhiei; mănăstirile Snagov, Hurez, Neamț, Moldovița; culele de la Mădărești).

BĂLAN, Ștefan (1913-1991, n. Brăila), inginer constructor român. Acad. (1963), prof. univ. la București. Lucrări în domeniul mecanicii teoretice și aplicate, calculul construcțiilor și teoria plasticității. Lucrări de istorie a științei și tehnicii.

BĂNULESCU, Ștefan (1929-1998, n. Făcăeni, jud. Ialomița), scriitor român. Proză de atmosferă, cu elemente fantastice, evocînd o umanitate proiectată pe fundal mitic, caracterizată prin rafinamentul compoziției („Iarna bărbaților”, „Cartea milionarului”); versuri incantatorii cu accente folclorice („Cîntece de cîmpie”); eseuri („Scrisori provinciale”); reportaje.

BÂRSĂNESCU, Ștefan S. (1895-1984, Viperești, jud. Buzău), pedagog român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la Iași. Lucrări de pedagogie a culturii și de istorie a pedagogiei românești („Unitatea pedagogiei contemporane ca știință”, „Istoria pedagogiei românești”, „Pagini nescrise din istoria culturii românești”).

BERCEANU, Ștefan (1914-1990, n. Măceșu de Sus, jud. Dolj), medic român. Cercetări în domeniul hematologiei și imunopatologiei („Imunobiologie, imunochimie, imunopatologie”, în colab.). Piese de teatru („Cheile orașului Breda”, „Străinii”); eseuri. M. post-mortem al Acad. (1991).

BEZDECHI, Ștefan (1888-1958, n. Ploiești), filolog român. M. coresp. al Acad. (1945), prof. univ. la Cluj. Clasicist. Traduceri (Euripide, Xenofon, Platon, Lucian de Samota) și studii despre cultura antică („Gînduri și chipuri din Grecia antică”).

BRABORESCU, Ștefan (1880-1971, n. Caracal), actor român. Elev al lui Nottara. Roluri de o mare expresivitate emoțională în piesele lui Caragiale, Goldoni, Schiller și Gorki.

BUICLIU, Cristea Ștefan (1857-1916, n. Roman), medic român. Prof. univ. la București. Unul dintre fondatorii medicinii interne românești.

BURILEANU, Ștefan (1874-1944, n. Burila Mică, jud. Mehedinți), inginer militar și matematician român. General (1918). Prof. univ. la Cluj. Contribuții la realizarea unor piese de artilerie din dotarea armatei române.

CANTURIANI, Ștefan (1883-1958, n. sat Cîrligi, jud. Neamț ), mineralog și petrograf român. A studiat materiile prime pentru ceramică și construcții din România.

CIOBANU, Ștefan C. (1883-1950, n. Talmaz, Tighina), istoric literar român. Acad. (1918), prof. univ. la Chișinău și București. Studii și cercetări asupra literaturii române („Istoria literaturii române vechi”), a raporturilor culturale româno-slave și a începuturilor scrisului românesc.

CIOBOTĂRAȘU, Ștefan (1910-1970, n. Lipovăț, jud. Vaslui), actor român de teatru și de film. Joc remarcabil prin îmbinarea momentelor comice cu cele dramatice. Roluri memorabile în teatru („Take, Ianke și Cadîr” de V.I. Popa, „Sfîntul Mitică blajinul” de A. Baranga) și în film („Așteptarea”, „Pădurea spînzuraților”, „Columna”).

CIOCÎRLAN, Ștefan (1856-1937), arhitect român. Adept al arhitecturii eclectice (vechea clădire a ziarului „Adevărul”). Primul secretar al Societății Arhitecților Români. Contribuții la apariția revistelor „Analele arhitecturii” și „Arhitectura”.

CONSTANTINESCU, Ștefan (1898-1984, n. Tîrgu Ocna), pictor român. Prof. univ. la București. Peisaje și portrete; compoziții murale (mozaicul de la Muzeul Țăranului Român).

CUTE, Ștefan (Nimigeanul sau Feldrihanul) (?-m. după 1761, n. Feldru, jud. Bistrița-Năsăud), țăran român. Conducător al luptei iobagilor din părțile Năsăudului și Rodnei din anii 1756-1762 împotriva patriciatului săsesc din Bistrița.

DIMITRESCU, Ștefan (1886-1933, n. Huși), pictor și desenator român. Compoziții, portrete și peisaje, sobre, expresive, caracterizate prin construcția solidă a formelor și prin cromatică reținută, în tonuri profunde, cu o tematică frecvent inspirată din viața țărănească („Țărănci lucrând la război”, „Interior țărănesc”, „Morții de la Cașin”).

GHEORGHE ȘTEFAN, domn al Moldovei (1653-1658). Mare logofăt în timpul lui Vasile Lupu, pe care îl alungă din domnie cu sprijinul lui Gh. Rákóczi II și Matei Barasab. A încheiat un tratat de alianță cu țarul Rusiei, Aleksei Mihailovici (mai 1656). Mazilit de Poartă, a încercat, în alianță cu Gh. Rákóczi II, să recucerească domnia. A pribegit prin Austria, Rusia, Polonia și Suedia.

ȘTEFAN arhidiaconul, gr. Στέφανος „cerc, coroană”. I. 1. Forma greco-slavă cu S: Ștefan, frecv. (Dm; Ștef); Ștefan Vvd; – (Pom); 2. Ipocoristice: Fan (Var 20); -e act.; -ea, Ion (Isp I²); Fani ar. (Cara 87); Fana (Moț); moș 1667 mold. (Bîr III); Fanului, T. (Tut); Fană b., țig. (Sur IV); Fanaca, mold., act. 3 – 10. cu ș: 3. Ștefan; Ștefănel (Dm; Ard);Ioan (CL); Ștefăneii, neam (CL); italienizat: Ștefanelli, T. V. scriitor; Fănel; Ștefăn/escu; -ești s.; Fănescu, act. 4. Ștefănică; Fănicâ. 5. Ștefăniță (P°); Ștefăniță Vvd = Ștefan cel Tînăr; Făniță Triță, act. Cu suf. grec -iu: Ștefăniu (Bîr; Arh). Ștefănoiu (Sc). 7. Ștefănache; Fănachi (Sd XXI 393). 8. Ștefănucă ard. (Paș). 9. Ștefănuț (Mar); cu afer: Nuț/u, -escu, V., act.; Nuță, răzeș mold., 1797; Nuțăscul (CL). 10. + -cu: Ștefancu act. 11. + -ciu și cu afer.: Fanciu, Făncel an 1400 (Drăg). Cf. blg. Фанчo (Weig). II. Fără finala -an, confundată cu suf. -an: 1. Ștef Foale (C Bog); -u 1726 (Paș); Șteful, frecv., mold. (Dm; Ștef. C Ștef); -escu, Al. erudit oltean; -eni, -ești ss. 2. Ștefa, olt. (Sd XXII); – mold. (16 A III 455; 37 A I 165); Ștefea (Sd XXII; Paș). 3. Ștefca (Sd XVI și XXII). 4. Ștefei (Ard). 5. Ștefin (13- 15 B 230; 16 B I 2, 4; Rel); -a b. (RS 37); -a pîrgar în R-Vîlcii olt. (16 B I 39) zis și Ștefonia. 6. -lea, Șteflea fam., ard.; Șteflești s. Ștefură fam. (Șez); + -ac: Ștefureac, Șt. prof. 8. Ștefirță, Mac., mold. (BCI VII 119). III. Din blg-rus. Cтепан. 1. Stepan (Dm; Ț-Rom 387; Cat; Giur 281); – popa (17 B II 381); -escu, olt. 2. Cu i protetic, Istepăneasa (16 B VI 8). 3. Stepean (Dm). 4. Stăpan, L., munt (Sd XI 262); – pren. (AO XXI 189). 5. *Stepa > Tepa, D. (Sur V; Met 15). 6. Stepca (17 B II 225, 435). 7. Stepcea (17 B I 491); – popa (17 B III 24). 8. + Ștefan: Ștepan, escu (Sd XXII). IV. Din ucr. Cтецкo: 1. Steț/co, -cu (Dm; Ștef; Ard); Steț și -co (M mar). 2. Stețu și Stețco (Mar); Tețul (17 A III 152) 3. Stesc (ib); -u, act. 4. Cu afer. Tețcu (Ard); Stețcani s. (Ștef) azi Tețcani s.; Stețcani, 1679 = = Tețcani = Tescani, sat. Pentru a explica pierderea lui S inițial, caz obișnuit de afereză în onomastica calendaristică, I. Bogdan trimete numai la cazul Calafindești < Scolofendie (Ștef II 579); Steșcani s. (Sd XVI); Tescanul (Tec I); Teascu b. din Tescani (16 A III 81), poate și din subst: teasc. V. Din ung. István. 1. Estivan (Cost I); Istăvoiu, Oană (C Bog). 2. Istfan (17 B I 463); Iștfan (Ștef I); Iștifan (16 B IV 303); 3. Fără T: Ișefan (17 B II 336); Ișfan (Pom); Esfan Pătru (17 B I 256); Ișvan (17 B II 172). 4. + Ioan: Eștioan (Sur IV); Iștion (Sur V); Istioana Blaj (Sur II). 5. Iștoc, ard., 1758 (Ard; Paș) < ung Istok; – (BA ung. 12), cf. și srb. Ištok (Rječ apud Paș); -u, Luca mold. 1507 mart 1 (mss Sîngeorgiu) 6. Din ung. Pista; Piștești s (Gorj). Formele § V provin de la maghiarizarea oficială a onomasticei romîne din Ardeal, înainte de 1916. VI. Feminine: Ștefana (16 A IV 148; AO XV 291); Fana; Fănica; Ștefaniĭa (Isp III¹); Ștefania act.; Ștefanca, mold. 1764 (Sur XVII).

Ștefan Nume de rezonanță în istoria noastră, vechi și cu largă arie de răspîndire, Ștefán este forma specific românească care continuă gr. Stéphanos. Avînd semnificație clară datorită identității cu subst. stephanos „coroană”, numele era folosit de greci încă din perioada clasică, izvoarele atestîndu-l frecvent începînd cu epoca lui Pericle (după cum aflăm din operele lui Platon, cunoscutul istoric Tucidide, c. 460-396 î.e.n., avea un fiu Stephanos ; după Lexiconul lui Suidas, numele era purtat, în aceeași perioadă, și de fiul marelui tragic grec Sofocle, 497 – c.405 î.e.n.). Sub diferite forme (printre care și fem. Stephanía sau Stefanía), vechiul nume grecesc este bine atestat și în sudul Franței, unde prin sec. 11 – 12, conform datelor dintr-un pomelnic vechi, era al doilea nume masculin ca frecvență. Preluat de slavi (la sîrbi, de ex., este celebru datorită celor patru suverani cu numele de Ștefan, primul dintre aceștia, între 1132-1200, fiind considerat fondator al statului feudal sîrb), numele ajunge la noi într-o perioadă destul de veche și era folosit cu mult înaintea primelor atestări documentare, care urcă pînă în sec. 14. în actele de pînă la 1500 referitoare la Țara Românească, forma cea mai veche este Ștefu (trei persoane, prima din 1388), primul purtător român al numelui Ștefan apărînd la 1437. În Moldova, Ștefan I (1394-1399) deschide lunga serie a celor 13 domni cu acest nume devenit celebru prin faima lui Ștefan cel Mare (1457 – 1504). Formată din împrumuturi sau creații românești (adică variante și derivate specifice), familia onomastică a lui Ștefan cuprinde numeroși membri, cunoscuți astăzi fie cu funcție de prenume sau nume de familie, fie din toponimie: Ștefan, Ștefănel, Ștefăniță, Ștefănică, Ștefănucă, Ștefănuț(ă), Ștefancu, Ștefanache, Fan(e), Fanea, Fănel, Fănică, Fanache, Fanciu, Ștef(u), Ștefa, Ștefea, Ștefca, Ștefin, Șteflea, Stepan, Stețcu, Stețu, Iștfan, Ișpan; fem. Ștefana, Fana, Fănica, Ștefania (mai nou, după modelul franțuzesc modern). ☐ Engl. Stephen, fr. Étienne, Stéphane (formă savantă după modelul german), Stéphanie, germ. Stephen, Stefan, Stephanie, it. Stefano, Stefania, sp. Esteban, magh. Istvan, Stefania, bg. Stefan, Stefania, rus., ucr., Stepan, Stefania etc. ☐ Cei 13 domni ai Moldovei: Ștefan I, Ștefan II, Ștefan cel Mare, Ștefăniță, Ștefan Lăcustă, Ștefan (fiul lui Petru Rareș), Ștefan Tomșa, Ștefan (fiul și asociat la domnie al lui Petru Șchiopul), Ștefan Răzvan, Ștefan II Tomșa, Gheorghe Ștefan, Ștefăniță Lupu, Ștefan Petriceicu; în Țara Românească: Ștefan Surdul, Ștefan Cantacuzino, Ștefan Racoviță. Pictorul Ștefan Luchian, poeții Ștefan Octavian Iosif și Ștefan Petică. Dintre suveranii sîrbi binecunoscut este Ștefan Dușan, rege al Serbiei, iar din 1346, încoronat „țar al sîrbilor și grecilor”; dintre cei cinci regi ai Ungariei îl amintim pe Ștefan I cel Sfînt, c. 997 – 1038, prim rege al Ungariei încoronat de papă în anul 1000 și apoi sanctificat. Filozoful iluminist francez Étienne Ronnot de Condillac, scriitorii Esteban Echeverria, Stéphane Mallarmé, Ștefan George etc. ☐ Personalitatea lui Ștefan cel Mare a fost magistral evocată de Nicolae Iorga, M. Sadoveanu și de B. Ștefănescu-Delavrancea.

Ștefan Burghiu s. (peior., înv.) Academia „Ștefan Gheorghiu”, pepiniera activiștilor de partid în perioada dictaturii comuniste din România.