ȘPAN¹, șpani, s. m. 1. (În Evul Mediu în Transilvania) Titlu dat nobilului care avea funcția corespunzătoare vicontelui sau contelui din Apus; nobil care deținea acest titlu; stăpânitor sau (mai târziu) șef administrativ al unui ținut. 2. (Înv. și reg.) Intendent, administrator. – Din magh. span.

ȘPAN², șpanuri, s. n. 1. Așchie de metal provenită din prelucrarea la strung, la freză. 2. Despicătură tăiată din butuci de brad, din care se fac șindrile sau doage. – Din germ Span.

span¹ sm vz șpan²

spâi, ~ă a vz spân¹

spân¹, ~ă a [At: ANON. CAR. / V: (reg) ~z, ~âi, ~ă, spârc, spârcă, spin, spină / Pl: ~i, ~e / E: ml *spanus] 1 (D. bărbați sau d. părți ale feței lor) Căruia nu îi cresc barbă și mustață Si: (reg) spânatic (1), spânat¹, spânău, spânzac (1), spânzatic. 2 (Pex; d. bărbați sau d. părți ale feței lor) Cu barbă și cu mustață rare Si: spânatic (2). 3 (Îe) A trage nădejde ca ~ul de barbă Se spune despre cei ce speră în împlinirea unor dorințe nerealizabile. 4 (Îe) Când va face ~ul barbă Niciodată. 5 (Îe) ~ul se rade lesne Se spune despre cei săraci care se mulțumesc cu puțin. 6 (Rar; d. bărbați) Lipsit complet de păr în barbă, la mustață și pe cap. 7 (Reg; d. oameni) Care are părul roșu. 8 (Reg; d. bărbați) Necăsătorit. 9-10 (Mun; d. femelele animalelor) Care nu dă (sau care dă foarte puțin) lapte Si: (reg) spânatic (3-4). 11 (Reg; d. femei) Sterp.

spâni [At: AR (1830) 166²/23 / Pzi: ~nesc / E: spân] (Înv) 1 vi (D. bărbați) A deveni spân¹ (1). 2-3 vir (Pan; d. păsări) A-și pierde penele.

spânz², ~ă a vz spân¹

spârc³, ~ă a vz spân¹

șpan² [At: PAMFILE, I. C. 109 / V: (reg) sp~, șpoln, șpon sm / Pl: ~uri sn, ~i sm / E: ger Span] 1 sn (Ind) Așchie provenită din prelucrarea la strung sau la freză a metalelor, a lemnului etc. 2 sn (Pex) Rest de material (sub formă de așchii, pulbere etc.) rezultat în urma operației de strunjire sau de frezare. 3 sm (Buc; Mol) Despicătură tăiată dintr-un buștean (de brad), din care se fac șindrile (1) sau doage. 4 sm (Reg) Partea albă dintre măduva și scoarța unui copac.

șpan¹ sm [At: (a. 1593) ROSETTI, B. 46 / V: (înv) iș~ / Pl: ~i / E: mg spán, ispán] 1 (Trs; înv) Titlu dat în Evul Mediu nobilului cu funcția corespunzătoare vicontelui sau contelui din Apus. 2 (Trs; înv) Nobil cu titlul de șpan¹ (1). 3 (Trs; înv) Stăpânitor al unui ținut. 4 (Mol; înv; pex) Nobil. 5 (Trs; înv) Șef² (1) administrativ (al unui ținut). 6-7 (Îrg) (Sub)prefect. 8 (Îrg) Intendent. 9 (Reg) Pădurar.

șpoln sm vz șpan²

șpon sm vz șpan²

ȘPAN², șpanuri, s. n. 1. Așchie provenită din prelucrarea la strung, la freză a metalelor, a lemnului etc. 2. Despicătură tăiată din butuci de brad, din care se fac șindrile sau doage. – Din germ. Span.

ȘPAN¹, șpani, s. m. 1. (În orânduirea feudală din Transilvania) Titlu dat nobilului care avea funcția corespunzătoare vicontelui sau contelui din Apus; nobil care deținea acest titlu; stăpânitor sau (mai târziu) șef administrativ al unui ținut. 2. (Înv. și reg.) Intendent, administrator. – Din magh. span.

SPÎN, -Ă, spîni, -e, adj. (Despre bărbați sau despre fața lor) Căruia nu-i crește barbă și mustață (aproape) deloc. Un bărbat uriaș cu fața spînă se ridică. CAMILAR, N. I 184. Era un om fără vîrstă, scund și cu ochii șterși. Zîmbea încremenit cu obrazu-i spîn. SADOVEANU, B. 22. Era mic, subțire, puțin cam spîn și vioi ca o veveriță. GALACTION, O. I 213. Dragu-mi-i fecioru spîn, Că-i și tînăr și bătrîn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 460. ♦ (Substantivat, m.) Bărbat căruia nu-i crește barbă și mustață. Din lipsă de umezeală, grîul în multe locuri răsărise ca barba spînului; ici un fir, colo un fir. SADOVEANU, M. C. 176. Spînul vrea să-ți răpuie capul cu orice chip și de aceea te-a trimis să-i aduci sălăți din grădina ursului. CREANGĂ, P. 213. ◊ Expr. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă (1).

SPÎNI, spînesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A deveni spîn. Apoi... dacă toată lumea a spînit, sînt silit să macin aici la tine. ISPIRESCU, la TDRG. ♦ (Despre păsări) A-și pierde penele. De să smulg (păunii) mai înainte (de 15 iunie), apoi... din vreme în vreme vor spîni. DRĂGHICI, la TDRG.

ȘPAN, șpanuri, s. n. 1. Așchie provenită din prelucrarea metalelor, a lemnului sau a altor materiale la strung, la freză etc. Meșterul a trebuit... să-și deșerte, toată încărcătura de zgură, șpan și rumeguș de lemn, adunată pe tălpi în ziua aceea de hoinăreală bezmetică între depou și ateliere. GALAN, Z. R. 80. 2. Despicătură tăiată din butuci de brad, din care se face șindrilă sau doage. – Pl. și: (2, m.) șpani (PAMFILE, I. C. 109).

SPÎN, -Ă, spîni, -e, adj. Căruia nu-i crește (aproape) deloc barbă și mustață. Față spînă. Om spîn. ◊ (Substantivat, m.) Spînul vrea să-ți răpuie capul (CREANGĂ). – Lat. *spanus (< gr.).

SPÎNI, spînesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A deveni spîn. ♦ (Despre păsări) A-și pierde penele. – Din spîn.

ȘPAN s.n. 1. Așchie de lemn sau de metal provenită din prelucrarea acestora la strung, la freză etc. 2. Despicătură tăiată din butuci de brad, din care se fac șindrile sau doage. [Pl. șpanuri, (s.m.) șpani. / < germ. Span].

ȘPAN s. n. așchie de lemn sau de metal din prelucrarea acestora la strung, la freză etc. (< germ. Span)

SPÂN ~ă (~i, ~e) și substantival (despre bărbați) Căruia nu-i crește barbă și mustăți. /<lat. spanus

ȘPAN ~uri n. 1) Așchie desprinsă în procesul prelucrării metalelor la strung sau la freză. 2) Despicătură din trunchiul unui copac din care se fac doage sau șindrilă. /<germ. Span

spân a. și m. imberb. [Gr. bizantin SPANÓS].

spîn, -ă adj. (mgr. spanós, spin). Căruĭa nu-ĭ crește barba și mustățile: om spîn, față spînă. A trage nădejde ca spînu de barbă (saŭ: ca prepelița de coadă), a spera în zadar.

2) șpán, -ă adj. V. span.

1) șpan m. (ung. ispán). Trans. Vicecomitele unuĭ comitat în Ungaria.

spân adj. m., s. m., pl. spâni; adj. f., s. f. spână, pl. spâne

șpan¹ (așchie) s. n., pl. șpanuri

șpan² (titlu nobiliar) s. m., pl. șpani

!spân adj. m., s. m., pl. spâni; adj. f., s. f. spână, pl. spâne

șpan¹ (titlu nobiliar) s. m., pl. șpani

șpan² (așchie) s. n., pl. șpanuri

spân adj. m., pl. spâni; f. sg. spână, pl. spâne

șpan (titlu nobiliar) s. m., pl. șpani

șpan (tehn.) s. n., pl. șpanuri

spîn (-ni), adj. m. – Glabru, fără păr. – Mr. spîn. Gr. σπάνος, de la στάνυς „lipsă de densitate” (Densusianu, Hlr., 345; Philippide, II, 14 și 733; Bezdechi, Dacor., IV, 1282; REW 8118b; Rohlfs, EWUG, 2012; Rosetti, II, 68; Sandfeld 29), cf. alb. spënk, sl. spanŭ. Prezența unui intermediar lat. *spanus nu pare o ipoteză posibilă și nici necesară (calabr., sicil. spanu este împrumut direct din gr.). Der. din sl. este posibilă, dar se lovește de dificultatea trecerii lui an › în, care este aceeași din cuvintele mult discutate, jupîn, smîntînă, stînă și stăpîn. – Der. spînatic (var. spînatec), adj. (glabru).

șpan (-ni), s. m. – Viceguvernator al unui comitat maghiar, subprefect. Mag. spán, ispán (Candrea; S. Pop, Dacor., VIII, 66). – Der. fișpan, s. m. (Trans., prefect, guvernator), din mag. fő-ispán.

SPÂNUL, Petre (1894-1962, n. Vicovu de Jos, jud. Suceava), medic veterinar român. M. coresp. al Acad. (1955). Inspector zootehnic și sanitar veterinar al Bucovinei (1918-1920). Studii privind bolile veterinare și însemnătatea zooeconomiei („Contribuții la combaterea pestei porcine cu ser”, „Importanța zooeconomiei naționale”).

când o face spânul barbă expr. niciodată.

SPÂN adj. (reg.) spânău, spânzac, spânzatic. (Om ~.)

ȘPAN s. v. administrator, intendent.

ȘPAN s. (IND.) v. așchie.

SPÎN adj. (reg.) spînău, spînzac, spînzatic. (Om ~.)

șpan s. v. ADMINISTRATOR. INTENDENT.

ȘPAN s.m. (Ban., Trans. SV) Nobil care stăpînea sau administra un ținut. Cine va ține vrăji, aceia să să de șpanilor, să nu să vor lăsa. SA VA, AȘEZĂMÎNTURILE. Din mila . . . șpanului săcuilor. SA, 2^r. Ishpan. Castellanus. Comes. AC, 344; cf. PP, 3. ♦ (Mold.) Nobil. Izvorîia den toată lumea la Italiia, pentru să fie în volniciia Italiei șpan, adecă nemis, cum dzic leșii șlehtici. NCL I, 47; cf. M. COSTIN; N. COSTIN. Variante: ișpan (AC, 344; PP, 3). Etimologie: magh. spán, ispán. Cf. ș l e a h t i c.

ȘPAN s.m. (Ban., Trans. SV) Nobil care stăpînea sau administra un ținut. Cine va ține vrăji, aceia să să de șpanilor, să nu să vor lăsa. SAVA, AȘEZĂMÎNTURILE. Din mila... șpanului săcuilor. SA, 2r. Ishpan. Castellanus. Comes. AC, 344; cf. PP, 3. ♦ (Mold.) Nobil. Izvorîia den toată lumea la Italiia, pentru să fie în volniciia Italiei șpan, adecă nemiș, cum dzic leșii șlehtici. NCL I, 47; cf. M. COSTIN; N. COSTIN. Variante: ișpan (AC, 344; PP, 3). Etimologie: magh. spán, ispán. Cf. șleahtic.

șpan, șpani, s.m. 1. (înv.; în orânduirea feudală din Transilvania) titlu dat nobilului care avea funcția corespunzătoare vicontelui sau contelui din Apus; nobil care deținea acest titlu; stăpânitor al unui ținut. 2. (înv. și reg.) administrator, intendent al unui ținut. 3. (reg.) prefect. 4. (reg.) subprefect. 5. (reg.) pădurar.

șpan, șpani, (ișpan, fișpan), s.m. (reg.) (în Trans. Evului Mediu) Viceconte, viceguvernator al unui comitat maghiar, subprefect. ■ În Maram., are și sensul de prefect sau logofăt: „Nu-mi dau mintea cât o am / De binele unui șpan” (Bârlea, 1924, II: 265). ■ (onom.) Șpan, nume de familie frecvent în zona Ardusat. – Din magh. spán, ispán „logofăt; prefect” (Scriban, DEX, MDA).

șpan, șpani, (ișpan, fișpan), s.m. – (reg.) (În Transilvania Evului Mediu) Viceconte, viceguvernator al unui comitat maghiar, subprefect. În Maramureș, are și sensul de prefect (v. Bârlea, 1924: Lenghel, 1979) sau logofăt (Țiplea, 1906): „Nu-mi dau mintea cât o am / De binele unui șpan” (Bârlea, 1924, II: 265). ♦ (onom.) Șpan, Span, nume de familie frecvent în zona Ardusat (324 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din magh. spán, ispán „logofăt; prefect” (Scriban; Candrea, cf. DER; DEX, MDA).

șpan, -i, s.m. – (În Transilvania Evului Mediu) Viceconte, viceguvernator al unui comitat maghiar, subprefect. În Maramureș are și sensul de prefect (v. Bârlea 1924: Lenghel 1979) sau logofăt (Țiplea 1906): „Nu-mi dau mintea cât o am / De binele unui șpan” (Bârlea 1924 II: 265). Șpan, nume propriu. – Din magh. spán, ispán „prefect” (DER).