sinecdocă sf [At: EUSTATIEVICI, GR. RUM. 106^v/6 / V: (înv) ~ohă, ~ohie, ~edochie, ~egdohi, ~nodoche (S și: synodoche), / A și: (rar) sinecdocă / Pl: ? / E: fr synecdoque, ngr συνεκδοχή] Figură de stil prin care se dă unui cuvânt un înțeles mai larg sau mai restrâns decât sensul uzual, înlocuindu-se partea prin întreg sau întregul prin parte, singularul prin plural (și invers), genul prin specie și specia prin gen etc.

SINECDOCĂ, sinecdoce, s. f. Figură de stil care constă în extinderea sau în restrîngerea sensului unui cuvînt, întrebuințîndu-se numirea părții în loc de numirea întregului, a particularului în locul generalului, a materiei din care e făcut un lucru în locul lucrului însuși etc. sau a întregului în locul unei părți, a generalului în locul particularului etc. Printr-o sinecdocă putem folosi cuvîntul «pînză» în loc de «corabie».

SINECDOCĂ s.f. Figură de stil care constă în restrîngerea sau lărgirea sensului unui cuvînt folosindu-se partea pentru întreg, întregul pentru parte, genul pentru specie, specia pentru gen, singularul pentru plural etc. [Cf. fr. synecdoque, lat., gr. synecdoche].

SINECDOCĂ s. f. figură de stil constând în restrângerea sau lărgirea sensului unui cuvânt, folosindu-se partea pentru întreg, genul pentru specie, singularul pentru plural și invers, materia din care e făcut un lucru pentru lucrul însuși. (< fr. synecdoque, gr. synekdokhe)

SINECDOCĂ ~ce f. Figură de stil care constă în extinderea sau restrângerea sensului unui cuvânt, substituindu-se denumirea întregului cu denumirea unei părți a acestuia și invers. /<lat. synecdoche, ngr. sinekdohí, fr. synecdoque

sinecdocă f. figură de retorică ce consistă a lua partea pentru tot, particularul pentru general, materia pentru obiectul fabricat și reciproc: fugar pentru cal, sabie pentru dușman, pânză pentru tablou.

*sinécdocă f., pl. e și ĭ (vgr. synekdohé. V. coledoc). Ret. O figură pin care se ĭa partea în loc de întreg, particularu îld. general, materia îld. obiectu fabricat și invers: a plăti un franc de căcĭulă (de persoană), fugar îld. cal, Turcu îld. Turciĭ, sticlă îld. garafă. – Și -ócă (după fr.).

sinecdohă sf vz sinecdocă

sinecdohie sf vz sinecdocă

sinedochie sf vz sinecdocă

sinegdohi^[1] sf vz sinecdocă corectat(ă)

sinodoche sf vz sinecdocă

!sinecdocă s. f., g.-d. art. sinecdocei; pl. sinecdoce

!sinecdocă/sinecdocă s. f., g.-d. art. sinecdocei/sinecdocei; pl. sinecdoce/sinecdoce

sinecdocă s. f., g.-d. art. sinecdocei; pl. sinecdoce

sinecdocă

sinecdocă.

sinecdocă (gr. synekdokhe „cuprindere la un loc”, „ceea ce se înțelege la un loc”), figură de substituție, generată de principiul contiguității materiale, prin care se denumește un obiect cu numele altuia aflat într-un raport de „cuprindere” organică, cum ar fi partea pentru întreg și invers, specia pentru gen și invers (A): „Și cosița ta bălaie o aduni la ochi plângând, Inimă făr’ de nădejde, suflete bătut de gând...” (Eminescu) Dacă amândoi termenii au același coeficient de plasticitate, substituirea se poate face reciproc, adică același termen poate avea și funcția de termen propriu și pe cea de termen figurat; dar de obicei atunci când „obiectul cuprinzător” este mai semnificativ, el devine termenul figurat specializat, fără ca substituția reciprocă să mai fie posibilă, și invers: „obiectul cuprins” fiind mai semnificativ, mai poetic, „obiectul cuprinzător” nu mai poate avea întrebuințare figurată. Astfel, în exemplul de mai sus, substantivele „inimă” și „suflet” substituie substantivul „iubită”, tocmai pentru că în context nu ar fi avut atâta pondere poetică. S. este, în exemplul de mai sus, o substituție ireversibilă.

SINECDOCĂ (< fr. synecdoque < gr. synekdoké, cuprindere la un loc) Figură de stil considerată ca o varietate a metonimiei, cunoscută și sub denumirea de comprehensiune și care se deosebește prin folosirea întregului pentru parte, a părții pentru întreg, a particularului pentru general și invers, pluralul în locul singularului și viceversa, materialul în locul obiectului și invers, genul în locul speciei. Des întîlnită în vorbirea obișnuită (toată lumea, pentru a ne referi la multe persoane; setea de aur, pentru lăcomia de bani; setea de putere, pentru tendința de a domni, de a stăpîni etc.), precum și în creația literară. Ex. Bolliac cînta iobagul și-a lui lanțuri de aramă... (M. EMINESCU, Epigonii) Trece lebăda pe ape, Între trestii să se culce. (M. EMINESCU, Somnoroase păsărele) Ea poate fi: generalizantă (noțiunea muritor se referă nu numai la oameni, dar și la animale), particularizantă (pînza, pentru vapor).