SILICIU s. n. Element chimic, metaloid, cristalizat sau amorf, de culoare cenușie, cu proprietăți asemănătoare cu ale carbonului, care se găsește în natură sub formă de silice sau de silicați și se folosește pentru a da duritate și rezistență aliajelor fierului. – Din fr. silicium.

siliciu sn [At: MARIN, PR. I, 174/5 / V: (îvr) , ~lice sf, ~m / Pl: (rar) ~ii / E: fr silicium] Element chimic, metaloid, cristalizat sau amorf, de culoare cenușie, cu proprietăți asemănătoare cu ale carbonului, în natură sub formă de silice¹ sau de silicați, întrebuințat pentru a da duritate și rezistență aliajelor fierului.

SILICIU s. n. Element chimic, metaloid, cristalizat sau amorf, de culoare cenușie, cu proprietăți asemănătoare cu ale carbonului, care se găsește în natură sub formă de silice sau de silicați și se întrebuințează pentru a da duritate și rezistență aliajelor fierului. – Din fr. silicium.

SILICIU s. n. Element chimic, metaloid, cristalizat, de culoare cenușie, avînd proprietăți asemănătoare cu ale carbonului; se găsește în natură sub formă de silice și diverși silicați și este folosit pentru a da duritate și rezistență aliajelor fierului.

SILICIU s.n. Metaloid din familia carbonului, de culoare negricioasă în stare amorfă și cenușiu ca plumbul cînd este cristalizat. [Pron. -ciu. / < fr. silicium].

SILICIU s. n. metaloid din grupa carbonului, negricios în stare amorfă și cenușiu când este cristalizat, răspândit în natură. (< fr. silicium)

SILICIU n. Metaloid sub formă de cristale de culoare cafenie-închisă, întrebuințat, mai ales, în metalurgie și la fabricarea semiconductoarelor. /<fr. silicium

siliciu n. metal de coloare închisă care, combinat cu oxigen, formează silicea.

*silíciŭ n. (lat. silex, cremene). Chim. Un metal tetravalent cu trei forme cuprins în silice în comhinatiune cu oxigenu. E amorf, grafitoid și octaedric. Primu e o pulbere cafenie, infuzibilă și insolubilă și nu conduce căldura, nici electricitatea; al doilea seamănă cu grafitu și conduce căldura și electricitatea; al treilea seamănă cu plumbu și se topește la 1200 și se volatilizează în cuptoru electric. Izolat de Berzelius la 1808 în stare amorfă și cristalizat de Sainte-Claire Deville la 1854.

si sm [At: ANTONESCU, D. / Pl: ? / E: it, fr si] (Muz) 1 Denumire simbolică în notația silabică a celei de a șaptea trepte a gamei do major (corespunzând notației literale H). 2 Sunet corespunzător lui si (1). 3 Notă corespunzătoare lui si (2).

silice² sf vz siliciu

silicium sn vz siliciu

siliciu s. n., art. siliciul; simb. Si

siliciu [ciu pron. cĭu] s. n., art. siliciul; simb. Si

siliciu s. n. [-ciu pron. -ciu], art. siliciul; simb. Si

siliciu

SILÍCIU (< fr. {i}; {s} lat. silex, silicis „cremene”) s. n. Element chimic (Si; nr. at. 14, m. at. 28,086), semimetal din grupa carbonului. Este cel mai răspândit element din natură după oxigen (constituind 26,7% din masa scoarței terestre); se găsește numai combinat, ca silice și silicați. Se prezintă cristalizat în sistemul cubic și în stare amorfă. Se obține prin aluminotermie sau prin reducerea silicei cu cărbune în cuptorul electric. Este puțin reactiv din punct de vedere chimic. Se întrebuințează ca agent de reducere în metalurgie, la prepararea ferosiliciului și la fabricarea dispozitivelor semiconductoare. A fost descoperit (1823) de J.J. Berzelius.

Si, simbol chimic pentru siliciu.

SILICON VALLEY (VALEA SILICIULUI), reg. în California central-vestică, între San José și Palo Alto, cunoscută, după 1980, pentru corporațiile industriale de înaltă tehnologie în electronică și computere.