SILABISÍ, silabisesc, vb. IV. Tranz. A pronunța sau a citi despărțind cuvintele în silabe; p. ext. a pronunța sau a citi rar; a bucheri. ♦ Fig. A descifra cu greutate o inscripție, un text etc. – Din ngr. sillávizo (după silabă).

silabisi vt(a) [At: PETROVICI, P. 63/22 / V: (înv) ~sa, ~iza, ~izi, ~avisi / Pzi: ~sesc / E: ngr συλλάβισα (aor al lui συλλαβίζω) după silabă] 1-2 (C. i. cuvinte, texte, inscripții, documente etc.) A pronunța sau a citi despărțind în silabe sau sunete din stângăcie (sau pentru a pune cuvântul sau cuvintele în relief). Si: (înv) a silabisi² (1-2). 3-4 (Pex) A pronunța sau a citi rar Si: (înv) a buchirisi, a silabi² (3-4), (rar) a sloveni, (fam) a bucheri.

SILABISÍ, silabisesc, vb. IV. Tranz. A pronunța sau a citi despărțind cuvintele în silabe; p. ext. a pronunța sau a citi rar; a bucheri. ♦ Fig. A descifra cu greutate o inscripție, un text etc. – Din ngr. sillavizo (după silabă).

SILABISÍ, silabisesc, vb. IV. Tranz. A pronunța sau a citi despărțind cuvintele în silabe (din stîngăcie sau din dorința de a pune cuvîntul în relief); p. ext. a pronunța sau a citi rar. Cine-l citește sau de pizmă e coprins, Sau cu inima închisă și-n citire nedeprins Cartea i-o silabisește. MACEDONSKI, O. I 128. Esop, pe care-l silabisim pe băncie școalei. NEGRUZZI, S. I 336. ◊ Absol. Bătrînul înmuie vîrful creionului în gură și, aplecîndu-se asupra hîrtiei întinse pe genunchi, îi trecu numele sub ale celorlalți, silabisind. MIHALE, O. 489. Pe vremea aceea, copiii silabiseau în cor și învățau buchile. SADOVEANU, E. 88. Copiii începuseră să silabisească pe rîndurile cenușii. C. PETRESCU, C. V. 159. ♦ Fig. A descifra cu greu (o inscripție, un text, un autor). Pietre știrbite de pe care se căznesc cărturarii să silabisească fala trecută. La TDRG. – Variantă: (neobișnuit) silabizá, silabizez (HASDEU, L. V. 136), vb. I.

A SILABISÍ ~ésc tranz. A citi cu greu, pronunțând pe litere sau pe silabe; a bucheri. /<ngr. sillávisa

silabisì v. a împreuna literele în silabe.

SILÁBĂ, silabe, s. f. Segment fonetic alcătuit dintr-unul sau din mai multe foneme pronunțate printr-un singur efort expirator. ◊ Silabă închisă = silabă care se termină într-o consoană. ◊ Silabă deschisă = silabă care se termină într-o vocală. – Din fr. syllabe, lat. syllaba.

silaba v vz silabi²

silabi¹ sf vz silabă

silabisa v vz silabisi

silabiza v vz silabisi

silabizi v vz silabisi

silavă sf vz silabă

silavisi v vz silabisi

sileavă^[1] sf vz silabă

silevă sf vz silabă

SILÁBĂ, silabe, s. f. Segment fonetic alcătuit dintr-unul sau din mai multe foneme pronunțate printr-un singur efort respirator. ◊ Silabă închisă = silabă care se termină în consoană. ◊ Silabă deschisă = silabă care se termină într-o vocală. – Din fr. syllabe, lat. syllaba.

SILÁBĂ, silabe, s. f. Fiecare dintre unitățile sonore ale cuvîntului, formată dintr-unul sau mai multe foneme cu o culme de sonoritate și de expirație și despărțită de celelalte prin depresiuni de sonoritate și de expirație. Silabele accentuate și cele neaccentuate alternează unele cu altele. IORDAN, L. R. 156. Pă-că-to-su-le!... Așa ne striga nouă, celor săraci, strivind silabele între dinți, profesorul de istorie. I. BOTEZ, ȘC. 50. [Fabula] e datoare să spună numai ce trebuie, nici o silabă mai mult. NEGRUZZI, S. I 336. ◊ Silabă închisă = silabă terminată în consoană. Silabă deschisă = silabă terminată în vocală.

SILABIZÁ vb. I v. silabisi.

SILÁBĂ s.f. Parte dintr-un cuvânt alcătuită dintr-unul sau din mai multe sunete, care se rostește într-o singură emisiune a vocii. [Cf. lat. syllaba, gr. syllabe].