15 definiții pentru „sfârc”   declinări

SFÂRC, sfârcuri, s. n. 1. Vârful moale, (cartilaginos) și elastic al unor organe; spec. mamelon. ♦ Tendon cartilaginos care leagă între ele diferite oase ale corpului; zgârci. 2. Vârf flexibil (al mustăților, al cozii animalelor, al biciului). – Et. nec.

SFÂRC, sfârcuri, s. n. 1. Vârful moale, (cartilaginos) și elastic al unor organe; spec. mamelon. ♦ Tendon cartilaginos care leagă între ele diferite oase ale corpului; zgârci. 2. Vârf flexibil (al mustăților, al cozii animalelor, al biciului). – Et. nec.

sfârc s. n., pl. sfấrcuri

sfârc s. n., pl. sfârcuri

SFÂRC s. 1. v. mamelon. 2. v. zgârci. 3. v. șfichi. 4. (la pl.) aripi (pl.). (~uri la fundul butoiului.)

SFÂRC s. v. ligament, tendon, venă, vână.

SFÂRC, sfấrcuri, s. n. 1. Vârf flexibil (al unor organe sau obiecte) ◊ Sfârcul urechii. 2. Țesut cartilaginos care îmbracă suprafețele articulare ale oaselor; zgârci. 3. Vârf al mamelei; mamelon, gurgui. (derformare din zgârc, apropiat de răd. expresivă sfâr; cf. spârc) [def. NODEX]

SFÂRC, sfârcuri n. 1) Vârf flexibil (al unor organe sau obiecte). Sfârcul urechii. 2) Țesut cartilaginos care îmbracă suprafețele articulare ale oaselor; zgârci. 3) Vârf al mamelei; mamelon; gurgui. /Orig. nec.

sfârc n. 1. capăt, vârf; sfârc de biciu, sfârc de țâță; 2. lobul urechii. [Cf. slovean ȘVRK, sfichiuială].

SFÎRC, sfîrcuri, s. n. 1. Vîrful elastic, moale sau cartilaginos al anumitor organe. Femeia își făcu loc alături de dînsul, astupînd gura copilului cu sfîrcul pieptului. REBREANU, I. 34. Foc îmi ieșea din sfîrcurile urechilor și mînile îmi erau înghețate. VLAHUȚĂ, O. A. 344. Bastonul... nu atinse decît ușor sfîrcul urechii amicului nostru. CARAGIALE, M. 91. ♦ Tendon cartilaginos care leagă între ele diferite oase ale corpului; zgîrci. Coastele sînt legate de osul spinării prin sfîrcuri, ca să se poată mișca. La TDRG. 2. Vîrful flexibil al mustăților, al cozii animalelor și, prin analogie, al unui bici. Mustața căruntă îi era răsucită și întărită cu săpun la sfîrcuri. SADOVEANU, O. VI 343. S-a așezat jos, privind mulțimea și legănîndu-și sfîrcul de coadă copoiesc. POPA, V. 109. Călușeii, atinși cu sfîrcul biciului, porniră pe podul de gheață. SANDU-ALDEA, U. P. 34. ♦ (Rar) Vîrful altor obiecte. Se culcă cu soarele la sfîrcul opincilor. GALACTION, O. I 46. Norii se grămădeau unul peste altul pe muchea dealurilor, zdrențuindu-se în treacăt de sfîrcurile brazilor. La TDRG- Ci mai tare mi-l bătea... Cu sfîrcul paloșului. TEODORESCU, P. P. 542.

!sfấrcul-bábei (plantă) s. m. art.

s.n. art. - Octavian Mocanu

sfârcul-bábei (bot.) s. n.

sfîrc n., pl. urĭ (vsl. svirŭkŭ, sunet, fluĭer, bg. svirka, fluĭer, nsl. šverk, lovitură de șfichĭ). Șfichĭ: sfîrcu biciuluĭ. Gurguĭ (de țîță): sfîrcu țîțeĭ. Zgîrcĭ, cartilagine (pin confuziune): sfîrcu urechiĭ.

șfichĭ (Mold. nord) și sfichĭ (sud) n., pl. urĭ (var. din fișcă, și rudă cu ceh. švih, sfichĭ, lovitură de bicĭ. Cp. și cu turc. fiska, sfîrlă). Vîrfu bicĭuluĭ, lovitură de șfichĭ. – Și sflichĭ. În Olt. și Munt. vest fișcă, în toată Munt. sfîrc, în Suc. Btș. Dor. Bucov. pleasnă.


Definiții din dicționare neoficiale

Deoarece nu sunt editate de lexicografi, aceste definiții pot conține erori, deci e preferabilă consultarea altor dicționare în paralel.

muc și sfârc expr. excelent, de cea mai bună calitate.