ȘA, șei, s. f. 1. Piesă de harnașament confecționată din piele sau din lemn, care se pune pe spinarea calului și pe care șade călărețul. ◊ Expr. A pune șaua (pe cineva) = a supune, a stăpâni (pe cineva), a constrânge pe cineva să facă ceva. A vorbi din șa = a vorbi de sus, cu siguranță de sine. 2. Suport triunghiular din piele, din cauciuc sau din material plastic, care se montează pe biciclete, motociclete etc. 3. Os din spinarea găinii. ◊ Șaua turcească = scobitură în grosimea osului sfenoid, în care se află situată glanda hipofiză. 4. Formă de relief reprezentând o depresiune cuprinsă între două părți de teren mai ridicate; curmătură. Șaua dealului. [Var.: șea s. f.] – Lat. sella.

ȘALE s. f. pl. 1. Parte a spinării situată în jurul regiunii lombare a coloanei vertebrale, la om. 2. Partea din mijlocul spinării, la unele animale; locul unde stă șaua pe cal. – Lat. sella.

șa³ sf [At: PALIA (1581), 88/4 / V: (reg) ~lă (Pl: ~le, șăli, șeie, șele), ~uă (Pl: -ue, șeuri), șea (Pl: șele, șeli), șeauă (Pl: șele, ~uări) / Pl: (1-22) șei, (23-32) ~le, (reg) șele, șeli / G-D: sg șeii, (pop) șelei, șelii / E: ml sella] 1 Piesă de harnașament din piele (sau din lemn), fixată pe spinarea calului, pe care stă călărețul Si: (reg) tarniță. 2 (Pfm; îe) A fi cal de ~ A munci pentru alții. 3 (Pfm; îe) A bate șaua (ca) să (se) priceapă (sau înțeleagă) iapa (sau calul) A face aluzie la ceva. 4 (Pfm; îe) A vorbi din ~ A vorbi autoritar. 5 (Pfm; îae) A vorbi arogant. 6 (Pfm; îae) A vorbi cu siguranță de sine. 7 (Pfm; îe) A pune ~ua (pe cineva) sau a-i pune (cuiva) ~ua A stăpâni (pe cineva). 8 (Pfm; îae) A exploata (pe cineva). 9 (Pfm; îae) A constrânge (pe cineva) să facă ceva. 10 (Pop; îe) A scoate (pe cineva) din ~ A lipsi (pe cineva) de un avantaj. 11 (Pop; îae) A deposeda (pe cineva) de un bun. 12 (Pfm; îe) Ia ~ua la spinare! Pleacă! 13 (Pfm; îe) A lua ~ua de pe cal A lua o hotărâre. 14 (Reg; șîs ~ de povară, ~ de măgar) Șa³ (1) mare de povară, fără scări, care se pune pe măgari și pe catâri Si: samar. 15 (Pan) Parte a bicicletei, a motocicletei etc. formată dintr-un mic suport (triunghiular) pe care se stă. 16 (Reg; pan) Formă de relief reprezentând o depresiune cuprinsă între două părți de teren mai ridicate, cu care formează un ansamblu Si: (reg) curmătură (2). 17 (Reg) Scaun la coșul de la moară. 18 (Reg) Olan. 19 (Olt) Schimbător la plug. 20 Canal orizontal din beton armat, construit pentru aerisirea unei celule de siloz. 21 (Atm; pop; îs) ~ua turcească Scobitură în osul sfenoid, în care se află situată hipofiza. 22 (Reg; îs) ~ua casei Grindă care formează coama scheletului unui acoperiș de casă țărănească Si: (reg) coamă. 23 (Mpl; cu valoare de sg) Parte a spinării calului pe care se pune șaua³ (1). 24 (Pex; mpl; cu valoare de sg) Spinare la animale Si: (reg) șaucă (1). 25 (Trs; Buc; prc; mpl; cu valoare de sg) Greabăn (1). 26 (Pan; mpl; cu valoare de sg) Parte a spinării din jurul regiunii lombare a coloanei vertebrale la om. 27 (Reg; pex; mpl; cu valoare de sg) Spinare la om. 28 (Reg; prc; mpl; cu valoare de sg; îf șală) Șold¹ (1). 29 (Atm; pop; mpl; cu valoare de sg; șîs ~lele ale mici, ~lele la încingătoare, ~ua corpului, ~ua picioarelor) Sacrum. 30 (Pop; mpl; cu valoare de sg; îs) Încheietura (sau crucea) șalelor Locul unde se îmbină extremitățile oaselor de la șale (26). 31 (Pfm; mpl; cu valoare de sg; îe) A i se lipi (cuiva) buricul (sau burta) de ~le A fi foarte slab. 32 (Pfm; mpl; cu valoare de sg; îae) A fi înfometat.

șa¹ i [At: A II, 17 / E: fo] (Reg) Cuvânt cu care se alungă caprele.

șală² sf vz șa³

șauă sf vz șa³

șea sf vz șa³

șeauă sf vz șa³

*CIOCHINĂ (pl. -ne) sf. 1 Curea la capătul dinapoi al șelei, de care călărețul își leagă traista cu merinde sau bagajele (👉 ȘA): Și cu șaua de meșină... Și cu plosca la ~ (TOC.) ¶ 2 pl. Cele două vîrfuri sau oblîncurile dinapoi, la șeaua de lemn ¶ 3 Ⓕ A atîrna, a lega, a pune, a spînzura ceva la ~ (sau ciochine), a părăsi, a da uitării; ai să-ți rupi ciochinele (=ai să te ostenești de pomană) umblînd și tot n’ai să găsești slugă cum cauți dumneata (CRG.) [tc. čykyn].

OBLÎNC (pl. -curi) sn. Partea dinainte, ieșită în afară și încovoiată, a șelei (partea dinapoi se numește uneori ~, mai adesea „ciochină”) (👉 🖼 ȘA): mergeau călări, cu frîul legat de ~ (ODOB.); pe cal se afla o păreche de disagi... și niște puști la ~ (SB.); căciula am scos-o... și am pus-o pe ~ (CAR.); zicînd aceste, pune tarnița pe cal, anină armele la ~ (CRG.) [vsl. obląkŭ].

ȘA, șei, s. f. 1. Piesă de harnașament confecționată din piele sau din lemn, care se pune pe spinarea calului și pe care șade călărețul. ◊ Expr. A pune șaua (pe cineva) = a supune, a stăpâni, a exploata (pe cineva), a constrânge pe cineva să facă ceva. A vorbi din șa = a vorbi de sus, cu siguranță de sine. 2. Parte a bicicletei, a motocicletei etc. formată dintr-un mic suport (triunghiular) din piele, din cauciuc sau din material plastic, pe care se stă în timpul deplasării vehiculului. 3. Os din spinarea găinii. ◊ Șaua turcească = scobitură în grosimea osului sfenoid, în care se află situată glanda hipofiză. 4. Formă de relief reprezentând o depresiune cuprinsă între două părți de teren mai ridicate, cu care alcătuiește un ansamblu; curmătură. Șaua dealului. [Var.: șea s. f.] – Lat. sella.

ȘALE s. f. pl. 1. Partea spinării din jurul regiunii lombare a coloanei vertebrale, la om. 2. Partea din mijlocul spinării, la unele animale; locul unde stă șaua pe cal. – Lat. sella

ȘA, șei și șele, s. f. (Și în forma șea) 1. Piesă de harnașament, confecționată din piele sau din lemn, care se pune pe spinarea calului și pe care șade călărețul. Descălecară, își îngrijiră caii, dar șeile nu le luară de pe ei. SADOVEANU, O. I 135. Se suie în pod și coboară de acolo un căpăstru, un frîu, un bici și o șa. CREANGĂ, P. 194. Se avîntă pe șaua calului și plecă în lume. EMINESCU, N. 13. Pe cai iuți ca rîndunele, Fără frîie, fără șele. ALECSANDRI, P. II 14. ◊ (În formule stereotipe din basme) Am încălecat iute pe-o șa și-am venit de v-am spus povestea așa. CREANGĂ, P. 34. ◊ Expr. A bate șaua (ca) să priceapă (sau să înțeleagă) iapa v. iapă. A pune șaua (pe cineva) = a supune, a îngenunchea (pe cineva) muncindu-l, exploatîndu-l. A vorbi din șa = a vorbi de sus, cu siguranță de sine. 2. Parte a bicicletei (a motocicletei etc.) formată dintr-un mic suport triunghiular pe care stă ciclistul. 3. Os din spinarea găinii. Spatele găinii se numesc șea. La cade. ◊ Expr. Șaua turcească = os pe care se găsește hipofiza. 4. Formă de teren reprezentînd o depresiune între două părți mai ridicate care formează un ansamblu; curmătură. Sus, pe șaua dealului, a fost zidită mîndră cetate din Synope. BART, S. M. 21. – Variantă: șea s. f.

ȘALE s. f. pl. (Și în forma șele) 1. Partea spinării din jurul regiunii lombare a coloanei vertebrale la om. Aproape bătrîn, mic la stat și cam adus din șale. STĂNOIU, C. I. 84. Boala... era numai o mare slăbiciune de stomah, dureri de șele și nedormire. NEGRUZZI, S. II 154. O rochiță, puiculiță, Largă-n poale, Strîmtă-n șale. ȘEZ. II 184. 2. Partea din mijlocul spinării la animale; locul unde stă șaua pe cal; spinare. O jiganie... cu șele de cal și cu trunchiul de om. ISPIRESCU, U. 74. – Variantă: șele s. f.

ȘELE s. f. v. șale.

CIOCHINĂ, ciochine, s. f. Partea dindărat a șeii, de care se poate lega traista, desagii etc.; fiecare dintre cele două capete ale părții dindărat a șeii. – Tc. čikin.

SELĂ s. f. (anat., zool.) depresiune în formă de șa. (< fr., lat. sella)

ȘA, șei f. 1) Piesă de harnașament confecționată din piele, care se fixează pe spinarea calului (sau a altor animale), servind pentru șederea comodă a călărețului. ◊ A pune ~ua pe cineva a impune cuiva propria voință. A se ține tare în ~ a fi stăpân pe situație; a fi sigur de ceva. 2) Scaunul bicicletei sau al motocicletei. 3) Os din spinarea găinii. ◊ ~ua turcească scobitură în osul sfenoid, în care se află glanda hipofiză. 4) Formă de relief reprezentând o depresiune între crestele unui lanț muntos, servind adesea și ca trecătoare. [Art. șaua; G.-D. șeii] /<lat. sella

ȘALE f. pl. 1) (la om) Parte a spinării din regiunea lombară a coloanei vertebrale. Dureri de ~. A se îndrepta de ~. 2) (la animale) Partea de mijloc a spinării. /<lat. sella

șa f. V. șea.

șale f. pl. 1. partea spinării la cal pe care se pune șeaua: calul e deșelat, când și-a vătămat șalele; 2. la om, partea de jos a spatelui a cării axă e formată din 5 vertebre: mă dor șalele. [Pl. din șea].

șea f. 1. (pl. șele) un fel de scaun ce se pune în spinarea calului pentru înlesnirea călărețului: încălecai po șea și vă spusei dumniavoastră așa! e sfârșitul stereotip al basmelor; 2. pl. V. șeale. [Lat. SELLA].

șa f., pl. V. maĭ jos (die șea, lat. sĕlla, scaun, care vine din *sedla d. sĕdére, a ședea; it. pv. cat. pg. sella, fr. selle, sp. silla. V. șed, sedelcă). Un fel de așternut de pele de o formă specială care se pune pe cal și se leagă cu chinga și pe care încalecă călărețu. A bate șaŭa (ca) să priceapă ĭapa, a face aluziune ca să priceapă cineva. Pl. Mijlocu spinăriĭ, partea spinăriĭ la șoldurĭ (care corespunde cu locul unde se pune șaŭa pe cal): mă dor șalele de atîta greutate. – În Munt. vest șea, pl. șele și șeĭ (ca mantale, măntăĭ). În vest șale (ca șade, șase, șapte) cu înțelesu de „mijlocu spinăriĭ”. În est numaĭ șele.

șále f. pl. V. șa.

șea f. V. șa.

șéle f. pl., V. șa.

șa s. f., art. șaua, g.-d. art. șeii; pl. șei

șale (parte a corpului) s. f. pl.

șa s. f., art. șaua, g.-d. art. șeii; pl. șei

șale (parte a corpului) s. f. pl., art. șalele

șa s. f., art. șaua, g.-d. art. șeii; pl. șei

șale (anat.) s. f. pl.

șa, art. șaua, pl. șei

șa, șele.

șale pl. (mă dor șalele).

șa (șei), s. f. – 1. Piesă de harnașament. – 2. Curmătură. – 3. Os din spinarea găinii. – 4. (Pl.) Parte a spinării din regiunea lombară. – Var. șea. – Mr., megl. șauă, șao, pl. șali. Lat. sĕlla (Pușcariu 1490; REW 7795), cf. it., prov., cat. sella, fr. selle, sp. silla. Pl. poate fi și șele, pentru primele trei sensuri; pentru al patrulea, se folosește numai șale. Der. șelar, s. m. (persoană care face și vinde șei), cu suf. -ar (după REW 7796, din lat. sĕllārius); șelărie, s. f. (loc unde se fac și se vînd șei); șeuaș (var. șăuaș), s. m. (cal înșeuat); înșeua, vb. (a pune șaua pe cal); înșela, vb. (a înșeua; a amăgi; a trăda, a fi infidel; refl., a greși); înșelătură, s. f. (amăgire, trișare); înșelășag, s. n. (Mold., amăgire); înșelăciune, s. f. (amăgire, fraudă); îmșelător (var. înșelăcios), adj. (care înșală, amăgitor). Mulți cercetători fac două cuvinte distincte din înșela „a înșeua” și înșela „a amăgi” și-l derivă pe ultimul din sl. mŭšelŭ „cîștig” (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 148; Weigand, Jb., XIII, 110; Pușcariu, Dacor., VI, 327-32; DAR); cf. v. bg. mšel „amăgire”; dar trecerea semantică pare explicabilă, căci în rom. numeroși termeni exprimă ideea de „a înșela” prin cea de „a-și pune ceva nepotrivit”, cf. potcovi, încălța, pune ipingeaua, papugiu, potlogar etc. (mai multe ex. la Spitzer, Mitt. Wien, 139; Skok, Archiv. sl. Phil., XXXVII, 83; Spitzer, Dacor., III, 651), și la fel sb. nasamariti, cu cele două sensuri (Rosetti, III, 99).

a pune șaua (pe cineva) expr. 1. a exploata (pe cineva). 2. a constrânge (pe cineva) să facă ceva.

ȘA s. v. greabăn, samar, spate, spinare.

ȘA s. I. (GEOGR.) curmătură, (reg.) deșilătură. II. v. clitelum.

ȘALE s. pl. (ANAT.) 1. (pop.) rărunchi, (reg.) șaucă. (Regiunea ~.) 2. v. mijloc.

șa s. v. GREABĂN. SAMAR. SPATE. SPINARE.

ȘA s. (GEOGR.) curmătură, (reg.) deșilătură.

ȘALE s. pl. (ANAT.) 1. (pop.) rărunchi, (reg.) șaucă. (Regiunea ~.) 2. mijloc. (O dor ~.)

șále, (șele), s.f. Partea spinării din regiunea lombară a coloanei vertebrale. – Lat. sella „scaun, tron” (Scriban, DEX); cuv. autohton, cf. alb. shalë „coapsă”, din rad. i.-e. *kel- „a înclina, a îndoi” (Russu, 1970).

șéle, s.f. v. șale.

șale, (șele), s.f. – Partea spinării din regiunea lombară a coloanei vertebrale. – Lat. sella „scaun, tron” (Scriban, DEX); cuv. autohton, cf. alb. shalë „coapsă”, din rad. i.-e. *kél- „a înclina, a îndoi” (Russu, 1970: 202).