5 intrări

Articole pe această temă:

62 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

romanesc1, ~ă [At: DDRF / Pl: ~ești / E: fr romanesque] (Liv) 1 a Cu caracter de roman1 (1). 2 a Care ține de roman1 (1). 3 a Ca de roman1 (1) Si: fantezist (1), romantic (5).

romanesc2, ~ă a [At: CANTACUZINO, N. P. 29v/4 / V: ~măn~ / Pl: ~ești / E: it romanesco] 1-3 (Înv) Roman3 (8-10).

ROMANÉSC, -Ă, romanești, adj. (Livr.) Care are caracter de roman1, propriu romanului1. ♦ Care conține fapte, idei, întâmplări demne de un roman1; fantezist, imaginar. – Din fr. romanesque.

ROMANÉSC, -Ă, romanești, adj. (Livr.) Care are caracter de roman1, propriu romanului1. ♦ Care conține fapte, idei, întâmplări demne de un roman1; fantezist, imaginar. – Din fr. romanesque.

ROMANÉSC, -Ă, romanești, adj. Ca într-un roman, cu caracter de roman1, de aventură; fantezist. Episod romanesc.

ROMANÉSC, -Ă adj. (Liv.) Cu caracter de roman, propriu romanului. ♦ Fantezist, imaginar. [< fr. romanesque].

ROMANÉSC, -Ă adj. 1. cu caracter de roman, propriu romanului. 2. fantezist, imaginar. 3. (fam.) visător. (< fr. romanesque)

ROMANÉSC ~éscă (~éști) livr. 1) Care ține de romane; propriu romanului. 2) (despre fapte, idei, întâmplări etc.) Care poate fi descris într-un roman. /<fr. romanesque

romanesc a. 1. ce ține de roman: aventuri romanești; 2. fig. care are ideile, pasiunile unui erou de roman: spirit romanesc.

*romanésc, -éscă adj. (fr. romanesque). Rar. Romantic.

romănesc, ~ă a vz romanesc2

român, ~ă [At: CORESI, PS. 443/4 / V: (îvp) rum~ / Pl: ~i, ~e / E: ml romanus] 1-2 smf Persoană din populația de bază a României sau originară din România Si: (înv) valah. 3 smp Popor constituit ca națiune pe teritoriul României Si: (înv) valah. 4 sm (Îe) (Dă-mi, Doamne) mintea sau gândul ~ ului, cea (sau cel) de pe urmă Exprimă situația celui care vede prea târziu că a greșit. 5 sm (Înv; îf rumân) Roman3 (1). 6 smf (Reg) Ortodox. 7 sm (Îe) L-am făcut rumân L-am creștinat. 8 sm (Pop) Țăran. 9 sm (Pop) Bărbat (2). 10 sm (Pop; determinat prin „meu”, „tău”) Soț. 11 sm Om (în general). 12 sm (Îf rumân; în orânduirea feudală, în Țara Românească) Iobag. 13-16 a Românesc (1-4). 17 sf Limbă vorbită de români (3).

românesc, ~ească [At: (a. 1521) HURMUZAKI XI, 843 / V: (îvp) rum~ / Pl: ~ești / E: român + -esc] 1 a Care aparține României sau românilor (1) Si: român (13). 2 a Originar din România Si: român (14). 3 a Specific României sau românilor Si: român (15). 4 a Referitor la România sau la români Si: român (16). 5 a (Îs) Țara Românească Nume oficial al Munteniei (și Olteniei) până la Unirea principatelor. 6 sf (Rar) Limba română (17). 7-9 a (Înv; îf rumânesc) Romanesc2 (1-3). 10 a (Reg; d. religie) Creștin ortodox. 11 sfa Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 12 sfa Melodie după care se execută româneasca (11).

români [At: (a. 1630) T. PAPAHAGI, C. L. / V: rum~ / Pzi: ~nesc / E: român] 1-2 vtr (Îrg) A (se) româniza (1-2). 3-4 vtr (Olt) A (se) creștina (1-2). 5 vt (Îvr) A româniza (3). 6 vt (Rar) A traduce în românește. 7 vt (Îf rumâni, în Evul Mediu, în Țara Românească) A aduce în stare de iobag Si: a iobăgi.

ROMÂNÉSC, -EÁSCĂ, românești, adj. Care aparține României sau populației ei, privitor la România sau la populația ei. ♦ (Substantivat, f.) Limba română. [Var.: rumânésc, -eáscă adj.] – Român + suf. -esc.

ROMÂNÍ, românesc, vb. IV. (Înv.) 1. Refl. și tranz. A adopta sau a face să adopte obiceiurile, caracterul, limba românilor. 2. Tranz. A traduce în românește. – Din român.

ROMÂNÍ, românesc, vb. IV. (Înv.) 1. Refl. și tranz. A adopta sau a face să adopte obiceiurile, caracterul, limba românilor. 2. Tranz. A traduce în românește. – Din român.

RUMÂNÉSC, -EÁSCĂ adj. v. românesc.

RUMÂNÉSC, -EÁSCĂ adj. v. românesc.

ȚÁRĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat. ◊ Expr. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-Vodă) = loc fără stăpân, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. (Fam.) Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci când subestimează o persoană sau o problemă. A plăti (cât) un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a) a conduce, a administra o țară; b) (ir.) a discuta o chestiune importantă (de ordin politic) fără a avea competența necesară; p. ext. a discuta multe și de toate. (Pop.) A se duce la țară (sau în țări) = a se duce în lume. Țara e largă = ești liber să faci ce vrei, să pleci unde vrei. La colț de țară și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Peste nouă (sau șapte) mări (și) peste nouă (sau șapte) țări = foarte departe. A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Fam.) A sta prost (sau rău) cu țara = a nu avea bani. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpân; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. 2. (În sintagma) Țara Românească = stat feudal românesc, creat la începutul sec. XIV, cuprinzând Muntenia și Oltenia, până la unirea Principatelor. Țările de Jos = denumire dată în Evul Mediu și în epoca modernă teritoriul cuprinzând Belgia, Olanda, Luxemburgul și nord-estul Franței. ♦ (În vechea organizare politică și administrativă a României) Provincie. 3. Regiune, ținut, teritoriu. ♦ Șes. 4. Locul în care s-a născut sau trăiește cineva; patrie. 5. (În opoziție cu oraș) Mediu rural, sat. ◊ Loc. adj. De (sau de la) țară = de la sat; rural. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1); popor; națiune; p. ext. oameni, lume. ◊ Expr. A afla târgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (Înv.) Populație de la sate; țărănime. [Var.: (înv.) țeáră s. f.] – Lat. terra.

ROMÂNÉSC, -EÁSCĂ, românești, adj. Care aparține României sau populației ei, privitor la România sau la populația ei. ♦ (Ca n. pr.) Țara Românească = numele oficial al Munteniei (și Olteniei) până la unirea principatelor. ♦ (Substantivat, f.) Limba română. [Var.: rumânésc, -eáscă adj.] – Român + suf. -esc.

ROMÎNÉSC, – EÁSCĂ, romînești, adj. (Uneori în concurență cu romîn) Propriu romînilor, al romînilor sau al țării lor; de romîn. Succese care stîrniseră entuziasmul patriotic al tuturor iubitorilor de spectacole dramatice în limba romînească. CAMIL PETRESCU, O. II 125. Noi punem steagul romînesc Pe crîncena redută. ALECSANDRI, P. A. 209. Poeziile ei... au să facă o mare revoluție în republica literaturii romînești. NEGRUZZI, S. I 76. ◊ (Rar la alte grade de comparație decît pozitivul) Sinteză a vieții și operei celui mai original și mai romînesc dintre scriitorii noștri. SADOVEANU, E. 86. ◊ Țara Romînească = numele oficial al Munteniei pînă la Unire. Căci moșneagul ce privești, Nu e om de rînd, el este domnul Țării Romînești. EMINESCU. O. I 147. ♦ (Substantivat, f.) Limba poporului romîn. [Vorbeau] o romînească franțuzită. IBRĂILEANU, SP. CR. 139. Atunci imamul ne zise în romîneasca cea mai romînească cuvintele: mormîntul lui Baiazed este tocmai colo în deal. GHICA, A. 19. – Variantă: rumînésc, -eáscă (CARAGIALE, O. III 31) adj.

ROMÎNÍ, romînesc, vb. IV. Tranz. (Învechit) 1. A face să adopte obiceiurile, caracterul, limba romînilor; a romîniza. Spre a plăcea romînilor, le zidise mitropolie în Alba-Iulia... Toate acestea dovedeau la Mihai planul de a romîni cu încetul Ardealul. BĂLCESCU, O. II 296. ◊ Refl. [Se temeau ca] cei mai mulți dintr-înșii... să nu se lepede cu încetul de naționalitatea lor și a se romîni. BĂLCESCU, O. II 296. 2. A traduce în romînește. Ne este oare permis... a cere de la scriitorii romîni... o perfecțiune de stil clasică, totdauna în raport cu aceea a autorului pe care ei au a-l romîni? ODOBESCU, S. II 360.

arată toate definițiile

Intrare: romanesc
romanesc adjectiv
adjectiv (A78)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • romanesc
  • romanescul
  • romanescu‑
  • romanescă
  • romanesca
plural
  • romanești
  • romaneștii
  • romanești
  • romaneștile
genitiv-dativ singular
  • romanesc
  • romanescului
  • romanești
  • romaneștii
plural
  • romanești
  • romaneștilor
  • romanești
  • romaneștilor
vocativ singular
plural
Intrare: romănesc
romănesc
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
Intrare: românesc
românesc adjectiv
adjectiv (A81)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • românesc
  • românescul
  • românescu‑
  • românească
  • româneasca
plural
  • românești
  • româneștii
  • românești
  • româneștile
genitiv-dativ singular
  • românesc
  • românescului
  • românești
  • româneștii
plural
  • românești
  • româneștilor
  • românești
  • româneștilor
vocativ singular
plural
rumânesc adjectiv
adjectiv (A81)
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • rumânesc
  • rumânescul
  • rumânescu‑
  • rumânească
  • rumâneasca
plural
  • rumânești
  • rumâneștii
  • rumânești
  • rumâneștile
genitiv-dativ singular
  • rumânesc
  • rumânescului
  • rumânești
  • rumâneștii
plural
  • rumânești
  • rumâneștilor
  • rumânești
  • rumâneștilor
vocativ singular
plural
Intrare: români
verb (VT401)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • români
  • românire
  • românit
  • românitu‑
  • românind
  • românindu‑
singular plural
  • românește
  • româniți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • românesc
(să)
  • românesc
  • româneam
  • românii
  • românisem
a II-a (tu)
  • românești
(să)
  • românești
  • româneai
  • româniși
  • româniseși
a III-a (el, ea)
  • românește
(să)
  • românească
  • românea
  • români
  • românise
plural I (noi)
  • românim
(să)
  • românim
  • româneam
  • românirăm
  • româniserăm
  • românisem
a II-a (voi)
  • româniți
(să)
  • româniți
  • româneați
  • românirăți
  • româniserăți
  • româniseți
a III-a (ei, ele)
  • românesc
(să)
  • românească
  • româneau
  • români
  • româniseră
Intrare: Țara Românească
substantiv feminin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • Țara Românească
plural
genitiv-dativ singular
  • Țării Românești
plural
vocativ singular
plural
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

Țara Românească

  • 1. Stat feudal românesc, creat la începutul secolului XIV, cuprinzând Muntenia și Oltenia, până la unirea Principatelor.
    surse: DEX '09

etimologie: