ricercar sn [At: DEX / V: ~e / Pl: ? / E: it ricercare] Compoziție muzicală polifonică, anterioară fugii, alcătuită din mai multe secțiuni (fiecare având tema sa proprie), care se cântă fară întrerupere Cf capriciu (6), fantezie (8).

RICERCÁR s.n. v. ricercare.

RICERCÁR s. n. (muz.) compoziție instrumentală polifonică cu formă liberă în stil de contrapunct, care se cântă fără întrerupere; capriciu, fantezie. (< it. ricercare)

RICERCÁR n. Compoziție muzicală polifonică, alcătuită din mai multe secțiuni (fiecare având tema sa proprie), care se cântă fără întrerupere. / < it. ricercare

ricercár s. n.

ricercár s. n.

RICERCÁR s. v. capriciu, fantezie.

ricercar s. v. CAPRICIU. FANTEZIE.

ricercar (< it. ricercare, „a investiga, a încerca, a căuta”), veche formă insturmentală în stil polifonic, cunoscută în Italia sec. 16-17, având o construcție liberă (imită motetul*) și care investiga posibilitățile și caracteristicile sonore ale instrumentului căruia îi era destinată lautei* sau orgii*, dar putea fi scrisă și pentru formații* complexe de instr. sau formații vocale. Se cunosc tabulaturi* pentru laută (F. Spinaccino, Intabulatura di liuto, 1507), pentru orgă (M. Cavazzani, Ricerchari, motetti, canzoni, libro I, 1523), pentru instr. cu claviatură (Andrea Gabrieli, 1595-1596). R. nu are unitate tematică, ci varietate tematică, temele* (în număr de 3-7) nefiind prelucrate după regului speciale, ci respectând doar principiul imitației*. Uneori forma r. era folosită la realizarea riturnelelor (3) pentru unele cântece. În sec. 17-18, forma r. apare în creația lui J. Pachelbel, D. Buxtehude ș.a., începând tot mai mult să fie asimilată cu termnul de fugă*, transformarea fiind facilitată de reducerea numărului de teme. Se ajunge la termenul de fuga ricercata care desemnează o formă intermediară între r. și fugă. Aceasta din urmă câștigă însă teren, iar r. își pierde actualitatea. Sec. 20 încearcă reactualizarea r. într-un spirit înnoitor. Întâlnim această formă în Tre Ricercari (1938) de Bohuslav Martinu, Ricercari pentru pian (1941) de Marcel Mihalovici, precum și în Sonata a III-a pentru vioară și pian (1957), partea I, de Alfred Mendelsohn, Concertul pentru orchestră (1967), partea I, de Zeno Vancea, Concertul pentru flaut și orchestră (1957-1958), partea I, de Anatol Vieru.