13 definiții pentru rechizitoriu rechizitor


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

RECHIZITÓRIU, rechizitorii, s. n. 1. Cuvântare a procurorului în care acesta expune, în fața instanțelor de judecată, motivele pe care se sprijină acuzarea. ♦ Act prin care procurorul deschide acțiunea penală împotriva infractorului și dispune trimiterea lui în judecată. 2. Fig. Acuzare gravă și violentă. [Var.: rechizitór s. n.] – Din fr. réquisitoire.

RECHIZITÓRIU, rechizitorii, s. n. 1. Cuvântare a procurorului în care acesta expune, în fața instanțelor de judecată, punctele pe care se sprijină acuzarea. ♦ Act prin care procurorul deschide acțiunea penală împotriva infractorului și dispune trimiterea lui în judecată. 2. Fig. Acuzare gravă și violentă. [Var.: rechizitór s. n.] – Din fr. réquisitoire.

RECHIZITÓRIU, rechizitorii, s. n. 1. Act elaborat de procuror prin care acesta cere judecarea (și pedepsirea) unui vinovat. ♦ Cuvîntare a procurorului, în care acesta expune, în fața instanței de judecată, punctele pe care se sprijină acuzarea. 2. Fig. Acuzare gravă și (uneori) violentă. Rechizitoriul violent al lui Nicolaie Bălcescu împotriva castei dominante și poziția sa intransigentă au făcut ca izgonirea lui din țară să fie prelungită. SADOVEANU, E. 52. Trece la un rechizitoriu al claselor conducătoare. C. PETRESCU, Î. II 86.

RECHIZITÓRIU s.n. 1. Act prin care un procuror își sprijină acuzarea și cere condamnarea unui acuzat. ♦ Expunere a procurorului în care acesta arată punctele de acuzare. 2. (Fig.) Acuzare violentă, bazată pe o amplă documentare. [Pron. -riu, pl. -ii, var. rechizitor s.n. / cf. fr. réquisitoire].

RECHIZITÓRIU s. n. 1. expunere a procurorului într-o instanță în care se formulează punctele pe care se sprijină acuzarea. 2. (fig.) acuzare gravă și violentă. (< fr. réquisitoire, lat. requisitorium)

RECHIZITÓRIU ~i n. 1) Cuvântare de acuzare a procurorului la un proces judiciar. 2) Act procesual prin care procurorul trimite în judecată un inculpat. 3) Acuzație gravă și violentă. /<fr. réquisitoire

rechizitoriu n. 1. acuzare făcută de ministerul public într’un tribunal; 2. fig. imputări violente.

*rechizitóriŭ n. (d. lat. requisitum, supinu luĭ requirere, a întreba; fr. requisitoire. V. rechizițiune). Acuzarea pronunțată de procuror la judecată. Fig. Acuzațiune violentă.

RECHIZITÓR s. n. v. rechizitoriu.

RECHIZITÓR s. n. v. rechizitoriu.

RECHIZITÓR s.n. v. rechizitoriu.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

rechizitóriu [riu pron. rĭu] s. n., art. rechizitóriul; pl. rechizitórii, art. rechizitóriile (-ri-i-)

rechizitóriu s. n. [-riu pron. -riu], art. rechizitóriul; pl. rechizitórii, art. rechizitóriile (sil. -ri-i-)

rechizitór (= rechizitoriu) s. n., pl. rechizitórii

Intrare: rechizitoriu
rechizitoriu substantiv neutru
  • pronunție: -riu pr. -rĭu
substantiv neutru (N53)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • rechizitoriu
  • rechizitoriul
  • rechizitoriu‑
plural
  • rechizitorii
  • rechizitoriile
genitiv-dativ singular
  • rechizitoriu
  • rechizitoriului
plural
  • rechizitorii
  • rechizitoriilor
vocativ singular
plural
rechizitor substantiv neutru
substantiv neutru (N27)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • rechizitor
  • rechizitorul
  • rechizitoru‑
plural
  • rechizitorii
  • rechizitoriile
genitiv-dativ singular
  • rechizitor
  • rechizitorului
plural
  • rechizitorii
  • rechizitoriilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)