RAȚIUNE, (2, 3) rațiuni, s. f. 1. Facultate, proprie omului, de a cunoaște prin noțiuni, judecăți, raționamente; gândire (logică); p. ext. judecată, minte. 2. Temei, motiv, justificare. ◊ Rațiune de stat = principiu în baza căruia o autoritate de stat ia unele măsuri de interes general, trecând peste interesul particular. ◊ Expr. Rațiunea de a fi (a unui lucru) = ceea ce justifică, motivează existența (unui lucru). 3. (Mat.) Rație (2). [Pr.: -ți-u-] – Din lat. ratio, -onis.

rațiune¹ sf [At: HELIADE, O. I, 119 / V: (înv) rație, ~ione / Pl: ~ni / E: lat rado, -onis] 1 Facultate a omului de a gândi, de a cunoaște, de a înțelege esența lucrurilor și a proceselor din natură și din societate, de a descoperi cauzele și legile acestora Si: (frî) rezon (1). 2 (Pex) Judecată. 3 (Pex) Minte. 4 Treapta a doua a cunoașterii, caracterizată prin faptul că operează cu noțiuni, judecăți și raționamente. 5 Cauză (8). 6 Justificare. 7 (Îs) ~ de stat Principiu în baza căruia o autoritate de stat ia unele măsuri de interes general, trecând peste interesul particular. 8 (Îs) ~ de a fi (sau de a exista, de existență) (a unei persoane, a unui lucru, a unui fenomen etc.) Ceea ce justifică și motivează existența (unei persoane, a unui lucru, unui fenomen etc.). 9 Scop.

rațiune² sf vz rație

RAȚIUNE, (2, 3) rațiuni, s. f. 1. Facultatea omului de a cunoaște, de a gândi logic, de a înțelege sensul și legătura fenomenelor; p. ext. judecată, minte. ♦ Treapta a doua a cunoașterii, caracterizată prin faptul că operează cu noțiuni, judecăți și raționamente. 2. Temei, motiv, justificare. ◊ Rațiune de stat = principiu în baza căruia o autoritate de stat ia unele măsuri de interes general, trecând peste interesul particular. ◊ Expr. Rațiunea de a fi (a unui lucru) = ceea ce justifică, motivează existența (unui lucru). 3. (Mat.) Rație (2). [Pr.: -ți-u-] – Din lat. ratio, -onis.

RAȚIUNE², (2, 3) rațiuni, s. f. 1. Facultatea omului de a cunoaște, de a gîndi logic, de a înțelege sensul și legătura fenomenelor; p. ext. judecată, minte. 2. Temei, motiv, cauză, justificare. Supărarea lor nu are nici o rațiune. ◊ Rațiune de stat = principiu în baza căruia o autoritate de stat poate lua o măsură de interes general, trecînd peste interesul particular. ◊ Expr. Rațiunea de a fi (a unui lucru) = ceea ce justifică, motivează existența (unui lucru). 3. (Mat.) Rație² (2). – Variantă: (1, învechit) rație (GHICA, A. 90) s. f.

RAȚIUNE¹ s. f. v. rație².

RAȚIUNE s.f. 1. Facultate a omului de a cunoaște, de a înțelege și de a judeca; judecată, gîndire; inteligență. 2. Temei, justificare, motiv. ◊ Rațiunea de a fi (a unui lucru). 3. V. rație. [Pron. -ți-u-. / < lat. ratio, cf. fr. ration, it. ragione].

RAȚIUNE s. f. 1. facultate a omului de a cunoaște, operând cu noțiuni, judecăți, raționamente, de a pătrunde dincolo de aparențele lucrurilor și fenomenelor; judecată, gândire; inteligență. 2. motiv, cauză, justificare, temei. ♦ ~ de stat = teorie politică și diplomatică potrivit căreia interesele generale primează asupra oricăror considerente de drept sau morală. ♦ ~ a de a fi (a unui lucru) = ceea ce justifică existența (unui lucru). ♦ scop, țel. (< lat. ratio)

RAȚIUNE ~i f. 1) Facultate umană a omului de a gândi și de a înțelege sensul și relațiile dintre fenomene; judecată; minte; intelect. 2) Explicație a unei acțiuni sau stări. [Sil. -ți-o-] /<lat. ratio, ~onis

rațiune f. 1. facultatea de a cunoaște și judeca: rațiunea deosebește pe om de animal; 2. dreaptă judecată, bun simț: copil fără rațiune; 3. probă sprijinită de un argument: rațiuni bune, rațiuni rele; 4. motiv, interes: rațiune de Stat.

*rațiúne f. (lat. rátio, -ónis, d. reri, ratus sum, a crede, a socoti; fr. raison. V. rată, ratific, rezon). Judecată, facultatea de a distinge adevăru: a perde rațiunea, omu e un animal dotat cu rațiune, rațiunea se opune instinctuluĭ. Bun simț, judecată dreaptă: un avar fără rațiune, un om cu rațiune. Argument, cauză, motiv, drept, dreptate: dacă n’aĭ reușit, nu e o rațiune să nu maĭ încercĭ. Cauză, motiv, socoteală, considerațiune, interes: a fost expulsat din rațiunĭ de stat (V. rezon). Cantitate saŭ porțiune socotită (măsurată), vorbind de mîncare și băutură (fr. ration): rațiunea zilnică a unuĭ soldat, a unuĭ cal. (Uniĭ zic ráție, ca și náție, d. rus. ráciĭa, náciĭa). Com. Rațiune socială, numele asociaților așezațĭ în ordinea determinată de societate p. iscălirea actelor, polițelor ș. a. Mat. Rațiune directă, raport între doŭă cantitățĭ care se măresc orĭ se micșorează în aceĭașĭ proporțiune. Rațiune inversă, raport între doŭă cantitățĭ dintre care una se micșorează, pe cînd cea-laltă se mărește în aceĭașĭ proporțiune (V. progresiune).

rație² sf vz rațiune¹

rație¹ sf [At: POENARU, E. A. 175/22 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: lat ratio, -onis, fr ration] 1 (Mat) Număr constant care se adaugă la un termen al unei progresii aritmetice pentru a obține termenul următor. 2 (Mat) Număr constant cu care se înmulțește un termen al unei progresii geometrice pentru a obține termenul următor. 3 Porție de hrană socotită necesară pe un timp determinat și fixată după o anumită normă.

rațione sf vz rațiune

RAȚIE², rații, s. f. 1. Porție (mai ales de hrană) socotită necesară unui om sau unui animal pe un timp determinat, calculată după o anumită normă. Rație de lemne. ▭ Am controlat eu vreodată dacă li se dă toată rația? CAMILAR, N. I 159. 2. (Mat.) Diferența constantă (sau cîtul constant) dintre doi termeni succesivi ai unei progresii aritmetice (respectiv geometrice). – Variantă: (2) rațiune s. f.

RAȚIE¹ s. f. v. rațiune².

RAȚIE s.f. 1. Cantitate de hrană, de apă etc. fixată pe un timp determinat potrivit anumitor norme; porție. 2. (Mat.) Diferența, respectiv cîtul constant dintre doi termeni consecutivi ai unei progresii aritmetice, respectiv geometrice. [Gen. -iei, var. rațiune (3) [în DN] s.f. / < fr. ration, it. razione, cf. lat. ratio].

RAȚIE s. f. 1. cantitate de hrană, apă etc. fixată pe un timp determinat; porție. 2. (mat.) număr constant egal cu diferența, respectiv câtul, a doi termeni consecutivi ai unei progresii aritmetice, respectiv geometrice. (< fr. ration, lat. ratio)

RAȚIE ~i f. 1) Cantitate de alimente care revine unei ființe într-un timp determinat pentru a-și menține existența; porție. 2) mat. Număr constant egal cu diferența sau cu câtul a doi termeni consecutivi ai unei progresii aritmetice sau geometrice. [G.-D. rației] /<lat. ratio, ~onis, fr. ration

ráție, V. rațiune.

rațiune (desp. -ți-u-) s. f., g.-d. art. rațiunii; (motive) pl. rațiuni

rațiune (-ți-u-) s. f., g.-d. art. rațiunii; (motive) pl. rațiuni

rațiune s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. rațiunii; (motive) pl. rațiuni

rațiune, -ni.

rație (desp. -ți-e) s. f., art. rația (desp. -ți-a), g.-d. art. rației; pl. rații, art. rațiile (desp. -ți-i-)

rație (-ți-e) s. f., art. rația (-ți-a), g.-d. art. rației; pl. rații, art. rațiile (-ți-i-)

rație s. f. (sil. -ți-e), art. rația (sil. -ți-a), g.-d. art. rației; pl. rații, art. rațiile (sil. -ți-i-)

rație (soldățească), -ției gen. a.

RAȚIUNE s. 1. v. minte. 2. v. inteligență. 3. v. judecată. 4. gândire, intelect, înțelegere, judecată, minte, (fig.) cap. (Are o ~ extrem de limpede.) 5. judecată, minte, (rar) cunoștință, (pop. și fam.) glagore, (înv.) rezon. (O ~ normală.) 6. judecată, minte, raționament, (înv.) socoată, socoteală, socotință. (Are o ~ sănătoasă.) 7. chibzuială. 8. v. justificare. 9. v. rost. 10. v. semnificație. 11. v. cauză.

RAȚIUNE s. 1. gînd, minte. (Cînd cu ~ n-ai gîndit.) 2. deșteptăciune, intelect, inteligență, judecată, minte, pricepere, spirit, (pop.) duh, (Ban., Transilv. și Olt.) pamet, (înv.) înțelegere, (fam.) doxă, (fig.) cap, creier. (Are o ~ de nivel mediu.) 3. gîndire, intelect, judecată, minte, spirit. (Operă a ~.) 4. gîndire, intelect, înțelegere, judecată, minte, (fig.) cap. (Are o ~ extrem de limpede.) 5. judecată, minte, (rar) cunoștință, (pop. și fam.) glagore, (înv.) rezon. (O ~ normală.) 6. judecată, minte, raționament, (înv.) socoată, socoteală, socotință. (Are o ~ sănătoasă.) 7. chibzuială, chibzuință, chibzuire, cumințenie, cumpăt, cumpătare, înțelepciune, judecată, măsură, minte, moderație, socoteală, socotință, tact, (livr.) continență, (rar) cuminție, ponderație, temperanță, (pop.) scumpătate, (înv. și reg.) sfat, (înv.) sămăluire, socoată, tocmeală, (fam.) schepsis, (fig.) cumpăneală, cumpănire. (Demonstrează în viață multă ~.) 8. îndreptățire, justificare, motivare, motivație, temei, (livr.) legitimare, legitimitate, (pop.) noimă, (înv.) rezon. (~ unei hotărîri.) 9. justificare, logică, motivare, noimă, rost, sens, temei. (Nu văd ~ comportării lui.) 10. rost, socoteală. (Are și aceasta o ~.) 11. înțeles, rost, semnificație, sens, tîlc, (înv. și pop.) meșteșug, (pop.) noimă, (Mold. și Munt.) merchez, (înv.) tocmeală. (Ce ~ are această afirmație?) 12. cauză, considerent, mobil, motiv, pricină, prilej, temei, (înv. și pop.) cuvînt, (pop.) noimă, price, (înv.) cap, obiect, povod, rezon, (fig.) izvor, sămînță. (~ care explică producerea unui fenomen.)

Rațiune ≠ nebunie

RAȚIE s. v. porție.

RAȚIE s. porție, (înv. și reg.) obricariță, (înv.) mertic, oboroc, tain. (~ de alimente.)

rațiune (rațiuni), s. f. – Judecată, gîndire. Lat. rationem (sec. XIX). Este dubletul lui rație, s. f. (porție), care se folosește doar în matematică cu sensul de „judecată” (media și extrema rație). – Der. (din fr., dar adaptate la baza lat.) raționa, vb.; rațional, adj.; raționalism, s. n.; raționament, s. n. Cf. și alt dublet, rezon, s. n., din fr. raison, der. rezonabil, adj., din fr. raisonnable.

RAȚIÚNE (lat.) s. f. 1. Capacitatea intelectuală de a cunoaște cognitiv adevărul fie în mod direct, fie prin intermediul unui proces de inferență; gândire (logică), judecată (1), minte. 2. Temei; motiv, justificare. ◊ r. de stat = motiv de ordin superior politic, în funcție de care o autoritate de stat poate lua unele măsuri în problemele majore ale politicii interne și externe. ◊ Expr. Rațiunea de a fi a unui lucru = sensul, finalitatea (existenței) unui lucru; ceea ce justifică existența lui. 3. (LOG.) R. suficientă = lege, principiu fundamental al gândirii formulat de G.W. Leibniz, în virtutea căruia orice fapt trebuie să aibă un temei pentru care este astfel, iar nu altfel.

COMPARAISON N’EST PAS RAISON (fr.) comparația nu este rațiune – Comparația nu poate fi invocată drept argument.

ET PROPTER VITAM, VIVENDI PERDERE CAUSAS (lat.) și pentru a trăi să pierzi rațiunea de a trăi – Iuvenal, „Satirae”, VIII, 83. Viața nu se cuvine să fie trăită în rușine și în dezonoare.

HOC VOLO, SIC IUBEO; SIT PRO RATIONE VOLUNTAS (lat.) asta vreau, așa poruncesc; voința mea să țină loc de rațiune – Iuvenal, „Satirae”, VI, 223. Expresie a unei încăpățânări arbitrare.

MORS ULTIMA RATIO (lat.) moartea este ultima rațiune – În perspectiva existenței finite, absurditatea socotelilor mărunte apare în adevărata ei lumină.

RÁȚIE (< lat., fr., it.) s. f. 1. Porție (mai ales de hrană) socotită ca fiind necesară pentru un timp determinat și fixată după o anumită normă. ◊ (FIZIOL.) R. alimentară = cantitate de alimente necesară unui om pentru o zi. R. a. de întreținere a unui om adult în repaus trebuie să aibă o valoare energetică minimă de 2.400 de calorii. (ZOOT.) R. de hrană = cantitatea de nutrețuri dată unui animal în curs de 24 de ore. Conține necesarul de substanțe nutritive și este adaptată după specie, vârstă, sex, stare fiziologică etc. 2. (MAT.) Număr constant egal cu diferența a doi termeni consecutivi ai unei progresii aritmetice sau egal cu câtul a doi termeni consecutivi ai unei progresii geometrice. ◊ Medie și extremă r. = divizarea unui segment dat printr-un punct în două segmente, în așa fel încât pătratul distanței de la o extremitate a segmentului la punct să fie egal cu produsul dintre lungimea segmentului și distanța de la punct la cealaltă extremitate.

Hoc volo, sic iubeo! (lat. „Asta vreau, așa poruncesc!”) – E începutul versului 223 din satiraa VI-a a lui Iuvenal. El pune aceste cuvinte în gura unei femei care spune în continuare: „sit pro ratione voluntas” (voința mea ține loc de orice altă rațiune). E vorba de o femeie dictatoare care nu vrea să știe de nimeni și de nimic în afară de bunul ei plac. De aceea expresia servește pentru a exprima o voință arbitrară. LIT.

Sit pro ratione voluntas (lat. „Voința mea ține locul rațiunii”) – Iuvenal, Satira VI (223). Vezi: Hoc volo, sie iubeo… LIT.

Ultima ratio (lat. „Ultima rațiune”) – prescurtarea inscripției Ultima ratio regis (Ultimul argument al regilor), care, din ordinul lui Ludovic al XIV-lea, a fost gravată pe toate tunurile armatei franceze. Regele a preluat-o de la cardinalul Richelieu, care o folosise ca maximă favorită. Ea înseamnă că atunci cînd toate celelalte mijloace izovorîte din drept, din tratate, s-au dovedit zadarnice, singurul argument ce mai rămîne regilor va fi rostit de vocea tunurilor. Expresia a făcut și carieră civilă, tot cu înțelesul de argumentul cel din urmă. Balzac o folosește în romanul Moș Goriot: „Lumea i se înfățișa așa cum era: legile și morala neputincioase față de ”cei bogați, iar averea – ultima ratio mundi" (Opere, vol. III, ESPLA, 1957, pag. 292). IST.