12 definiții pentru „prerogativă”   declinări

PREROGATÍVĂ, prerogative, s. f. Împuternicire, privilegiu acordat în exclusivitate șefului unui stat sau unui demnitar. – Din fr. prérogative, lat. praerogativa.

PREROGATÍVĂ, prerogative, s. f. Împuternicire, privilegiu acordat în exclusivitate șefului unui stat sau unui demnitar. – Din fr. prérogative, lat. praerogativa.

PREROGATÍVĂ, prerogative, s. f. Drept deosebit acordat prin uz sau prin lege unui demnitar. V. privilegiu. Legalmente, arhiducele nu are prerogative împărătești. VORNIC, P. 110. Cu a mea prerogativă ce Carol Quint mi-a dat, Azi te numesc al Curții poet laureat. ALECSANDRI, T. II 155.

prerogatívă s. f., g.-d. art. prerogatívei; pl. prerogatíve

prerogatívă s. f., g.-d. art. prerogatívei; pl. prerogatíve

PREROGATÍVĂ s. privilegiu, (înv.) pronomion. (~ unui demnitar.)

PREROGATÍVĂ s.f. 1. Centurie care își dădea prima votul în condițiile din vechea Romă. 2. Autoritate, privilegiu, avantaj acordat cuiva prin lege sau prin uz. [< fr. prérogative, cf. lat. praerogativa].

PREROGATÍVĂ s. f. privilegiu, avantaj acordat cuiva prin lege sau prin uz. (< fr. prérogative, lat. praerogativa)

PREROGATÍVĂ ~e f. Privilegiu acordat în exclusivitate unui organ de stat sau unei persoane oficiale. /<fr. prérogative

prerogativă f. 1. privilegiu excluziv unor funcțiuni sau demnități; 2. facultate particulară: cuvântul e prerogativa omului.

*prerogatívă f., pl. e (lat. prae-rogativa, d. práe-rogo, -rogáre, a cere cel dintîĭ. V. rog). La vechiĭ Romanĭ, tribu saŭ centuria care vota întîĭ. Privilegiu eĭ. Azĭ, drept, privilegiŭ: diplomele acordă prerogative stabilite pin [!] lege.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

PREROGATÍVĂ s. privilegiu, (înv.) pronómion. (~ unui demnitar.)