posăcie sf [At: GORJAN, H. II, 183/9 / Pl: ~cii / E: posac + -ie] 1-2 Caracteristică a cuiva (de a nu vorbi deloc sau) de a vorbi foarte puțin. 3 Proastă dispoziție. 4 Lipsă de veselie. 5 Însușire a cuiva care este mereu prost dispus. 6 Însușire a unui om care întotdeauna este lipsit de veselie.

POSĂCÍE s. f. Faptul de a fi posac; morocăneală. Despre iuțeală, mînie și posăcie. PANN, P. V. III 12.

POSĂCÍE, posăcii, s. f. (Înv., rar) Faptul de a fi posac; morocăneală. – Din posac + suf. -ie.

posăcie f. caracterul posacului.

posăcíe f. (d. posac). Caracteru posaculuĭ.

POSĂCÍE s. morocăneală, posomoreală, ursuzenie, ursuzlâc, (rar) posăceală. (~ unui om prost dispus.)

POSĂCIE s. morocăneală, posomoreală, ursuzenie, ursuzlîc, (rar) posăceală. (~ unui om prost dispus.)