POPẤC interj. (Pop. și fam.) Exclamație (de surpriză, de mirare) care se rostește la apariția neașteptată a cuiva. – Onomatopee.

popâc [At: ALECSANDRI, T. 947 / V: (reg) popuc / E: cf țopăc] 1-2 i, av (Pfm) (Cuvânt care exprimă surprindere, mirare, neplăcere etc. și se rostește când apare cineva) neașteptat. 3-4 i, sm (Mol; îcr alte interjecții) (Cuvânt care redă un) zgomot produs de ruperea bruscă a unui lucru.

POPẤC interj. (Pop. și fam.) Exclamație (de surprindere, de mirare) care se rostește la apariția neașteptată a cuiva. – Onomatopee.

popâc! int. tronc! pe neașteptate: de unde ai ieșit deodată popâc? AL. [Onomatopee].

popuc i vz popâc

POPÎ́C interj. Exclamație care se rostește la apariția neașteptată a cuiva; tronc, hop. Mai știi păcatul, poate să-ți iasă înainte vreun iepure ceva. și popic! m-oi trezi cu tine-acasă, ca și cu frate-tău. CREANGĂ, P. 187. ◊ (Adverbial) Bine-am găsit, giupîneasă. – Piei, drace!... Da de unde-ai ieșit deodată popic, chir Manoli? ALECSANDRI, T. I 343.

popî́c și popúc (rus. popýh, popyháh, în grabă), interj. care arată o sosire neașteptată (poponeț): popîc și el la masă! – Și hopî́c, d. hop (Șez. 30, 292). V. țopîc.

popúc, V. popîc.

popấc (pop.) interj.

popâc interj.

popâc! interj. (pop. și fam.) 1. exclamație de surprindere, de mirare, care se rostește la apariția neașteptată a cuiva; tronc!, hop!, țopâc!. 2. cuvînt care redă zgomotul produs de ruperea bruscă a unui lucru.