POPÎC interj. Exclamație care se rostește la apariția neașteptată a cuiva; tronc, hop. Mai știi păcatul, poate să-ți iasă înainte vreun iepure ceva... și popîc! m-oi trezi cu tine-acasă, ca și cu frate-tău. CREANGĂ, P. 187. ◊ (Adverbial) Bine-am găsit, giupîneasă. – Piei, drace!... Da de unde-ai ieșit deodată popîc, chir Manoli? ALECSANDRI, T. I 343.