2 intrări

24 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

POLIȚĂ2, polițe, s. f. 1. (Fin.) Act prin care o persoană dispune debitorului ei să plătească o sumă de bani unei alte persoane sau la ordinul acesteia; trată. ♦ Poliță în alb = poliță2 (1) pe care nu figurează numele beneficiarului. ◊ Expr. A plăti (cuiva) polița = a se răzbuna (pe cineva). 2. (În sintagma) Poliță de asigurare = document emis de către un asigurător, prin care se certifică încheierea unui contract de asigurare. – Din it. polizza.

PÓLIȚĂ1, polițe, s. f. Suport de scândură fixat orizontal pe un perete, într-un dulap etc., pe care se țin diferite obiecte. ♦ Obiect de mobilier prevăzut cu asemenea suporturi. [Pl. și: poliți] – Din sl. polica.

PÓLIȚĂ1, polițe, s. f. Suport de scândură fixat orizontal pe un perete, într-un dulap etc., pe care se țin diferite obiecte. ♦ Obiect de mobilier prevăzut cu asemenea suporturi. [Pl. și: poliți] – Din sl. polica.

PÓLIȚĂ2, polițe, s. f. 1. (În sistemul financiar) Act prin care o persoană dispune debitorului ei să plătească o sumă de bani unei alte persoane sau la ordinul acesteia; trată. ◊ Poliță în alb = poliță2 (1) pe care nu figurează numele beneficiarului. ◊ Expr. A plăti (cuiva) polița = a se răzbuna (pe cineva). 2. (În sintagma) Poliță de asigurare = document emis de către o instituție de asigurare, prin care aceasta certifică încheierea unui contract de asigurare a vieții sau a bunurilor materiale ale cuiva. – Din it. polizza.

PÓLIȚĂ1, polițe și poliți, s. f. Scîndură fixată orizontal pe un perete, într-un dulap etc., pe care se țin diferite obiecte; raft. Și toate cărțile pe poliți păreau c-ascultă și se miră! GOGA, C. P. 10. Ochii Zoiței se îndreptară înspre polița de după ușă. Dădu acolo peste o oală cu zamă, în care pluteau cîteva fire de fasole. BUJOR, S. 107. O ceapă, un usturoi și-o bucată de mămăligă rece din poliță, sînt destul pentru o nevastă tînără ca tine. CREANGĂ, P. 6.

PÓLIȚĂ2, polițe, s. f. 1. (În sistemul financiar capitalist) Cambie. N-avea chef de vorbă azi: două polițe protestate. AGÎRBICEANU, S. P. 138. Polița cerealistului o avea în buzunar, cu scadența pentru mîine. REBREANU, R. I 46. Am trebidt să iau o datorie a lui pe seama mea și să dau poliță ca să nu-l închiză. BĂLCESCU, la GHICA, A. 538. ◊ Expr. A plăti (cuiva) polița = a se răzbuna (pe cineva). 2. (În expr.) Poliță de asigurare = contract încheiat de cineva cu o societate de asigurare și cuprinzînd drepturile și obligațiile părților contractante.

PÓLIȚĂ s. f. 1. trată. 2. ~ de asigurare = act prin care se încheie o asigurare; a plăti (cuiva) o ~ = a răzbuna. (< it. polizza)

PÓLIȚĂ1 ~e f. 1) Suport de scândură așezat în poziție orizontală pe un perete sau într-un dulap, pe care se țin diferite obiecte. 2) Mobilier prevăzut cu astfel de suporturi. [G.-D. poliței] /<sl. polica

PÓLIȚĂ2 ~e f. 1) fin. Act financiar în baza căruia debitorul este obligat, la ordinul creditorului, să plătească beneficiarului o sumă de bani la un anumit termen; vecsel. ◊ ~ în alb poliță pe care nu este indicat numele beneficiarului. A plăti cuiva o ~ a se răzbuna pe cineva. 2): ~ de asigurare document prin care se confirmă încheierea unui contract de asigurare. [G.-D. poliței] /<it. polizza

poliță f. 1. scândură de așezat ceva pe dânsa; 2. etajeră, raft de bibliotecă; 3. partea de jos a jugului. [Slav. POLIȚA].

poliță f. 1. bilet prin care se obligă cineva a plăti o sumă la termenul prescris; 2. contract prin care o societate de asigurare se îndatorește a indemniza de o pagubă eventuală. [It. POLIZZA, printr’un intermediar grec modern].

1) póliță și (Olt.) -íță f., pl. e (vsl. polica, poliță, dim. d. pola, margine, poală; bg. rus. polica. V. poală). Scîndură fixată orizontal (pe un părete saŭ într’un dulap) ca să poțĭ pune ceva pe ĭa. (O etajeră se compune din maĭ multe polițe). V. raft, corlată.

2) póliță f., pl. e (ngr. pólitza, d. it. pólizza, poliță, care vine d. gr. apódeixis, probă; pv. cat. polissa, fr. police, sp. póliza). Hîrtie pin care te obligĭ să plăteștĭ cuĭva o sumă anumită de banĭ la un termin fix în schimbu unuĭ serviciŭ pe care ți l-a făcut (împrumut, asigurare, marfă pe credit ș. a.). Se zice și bilet la ordin, cambie și trată. V. bilet.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

póliță s. f., g.-d. art. póliței; pl. pólițe

póliță (mobilă, act) s. f., g.-d. art. póliței; pl. pólițe


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

PÓLIȚĂ s. v. cormană, răsturnătoare.

PÓLIȚĂ s. cambie, trată, (înv.) obligă, sinet, (germanism înv.) vecsel.

PÓLIȚĂ s. 1. v. etajeră. 2. v. raft. 3. v. policioară.

POLIȚĂ s. 1. etajeră, (reg.) policer. (~ pentru cărți.) 2. raft, (reg.) corlată. (~ la o etajeră.) 3. (TEHN.) policioară, (reg.) preghiță, primblă, salbă, (Bucov. și Maram.) podhorniță. (~ jugului.)

poliță s. v. CORMANĂ. RĂSTURNĂTOARE.

POLIȚĂ s. (FIN.) cambie, trată, (înv.) obligă, sinet, (germanism înv.) vecsel.

arată toate definițiile

Intrare: poliță (fin.)
poliță1 (pl. -e) substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • poliță
  • polița
plural
  • polițe
  • polițele
genitiv-dativ singular
  • polițe
  • poliței
plural
  • polițe
  • polițelor
vocativ singular
plural
poliță2 (pl. -i) substantiv feminin
substantiv feminin (F43)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • poliță
  • polița
plural
  • poliți
  • polițile
genitiv-dativ singular
  • poliți
  • poliții
plural
  • poliți
  • poliților
vocativ singular
plural
Intrare: poliță (obiect)
poliță2 (pl. -i) substantiv feminin
substantiv feminin (F43)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • poliță
  • polița
plural
  • poliți
  • polițile
genitiv-dativ singular
  • poliți
  • poliții
plural
  • poliți
  • poliților
vocativ singular
plural
poliță1 (pl. -e) substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • poliță
  • polița
plural
  • polițe
  • polițele
genitiv-dativ singular
  • polițe
  • poliței
plural
  • polițe
  • polițelor
vocativ singular
plural

poliță (fin.)

  • 1. finanțe Act prin care o persoană dispune debitorului ei să plătească o sumă de bani unei alte persoane sau la ordinul acesteia.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC MDN '00 Șăineanu, ed. VI sinonime: cambie obligă sinet (document) trată vecsel 3 exemple
    exemple
    • N-avea chef de vorbă azi: două polițe protestate. AGÎRBICEANU, S. P. 138.
      surse: DLRLC
    • Polița cerealistului o avea în buzunar, cu scadența pentru mîine. REBREANU, R. I 46.
      surse: DLRLC
    • Am trebuit să iau o datorie a lui pe seama mea și să dau poliță ca să nu-l închiză. BĂLCESCU, la GHICA, A. 538.
      surse: DLRLC
    • 1.1. Poliță în alb = poliță (1.) pe care nu figurează numele beneficiarului.
      surse: DEX '09 DEX '98 NODEX
    • 1.2. expresie A plăti (cuiva) polița = a se răzbuna (pe cineva).
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC NODEX
  • 2. expresie (în) sintagmă Poliță de asigurare = document emis de către un asigurător, prin care se certifică încheierea unui contract de asigurare.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC MDN '00 Șăineanu, ed. VI

etimologie:

  • limba italiană polizza
    surse: DEX '09 DEX '98 MDN '00 Șăineanu, ed. VI

poliță (obiect)

  • 1. Suport de scândură fixat orizontal pe un perete, într-un dulap etc., pe care se țin diferite obiecte.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC NODEX Șăineanu, ed. VI sinonime: corlată etajeră policer policioară raft 3 exemple
    exemple
    • Și toate cărțile pe poliți păreau c-ascultă și se miră! GOGA, C. P. 10.
      surse: DLRLC
    • Ochii Zoiței se îndreptară înspre polița de după ușă. Dădu acolo peste o oală cu zamă, în care pluteau cîteva fire de fasole. BUJOR, S. 107.
      surse: DLRLC
    • O ceapă, un usturoi și-o bucată de mămăligă rece din poliță, sînt destul pentru o nevastă tînără ca tine. CREANGĂ, P. 6.
      surse: DLRLC
    • 1.1. Obiect de mobilier prevăzut cu asemenea suporturi.
      surse: DEX '09 DEX '98 NODEX
  • 2. Stinghia inferioară a jugului.
    surse: DER Șăineanu, ed. VI
  • surse: DER

etimologie: