peciu sn [At: (a. 1719) URICARIUL, VI, 351 / V: peci / Pl: ~ri / E: cf pecete] 1 (Înv) Pecete (1). 2-3 (Înv) Act scris (întărit cu o pecete). 4-5 (Îrg; spc) (Dispensă sau) certificat de căsătorie. 6 (Reg; spc) Decret de numire a preoților, dascălilor.

peciu n. carte dicasterială ce ordona celebrarea căsătoriei: mergi de-ți scoate peciul; te oiu cununa chiar eu AL. [Cf. pecete].

peci sn vz peciu

PECI, peciuri, s. n. (Învechit) Act oficial; autorizație de cununie. Mergi de-ți scoate peciul... Te-oi cununa chiar eu. ALECSANDRI, T. 1415. – Pronunțat monosilabic.

pecĭ n., pl. urĭ (rudă cu pecete). Vechĭ. Permis de cununie, act scris pe o optime de coală saŭ ceva maĭ mare (stampilat cu sigiliu episcopiiĭ înegrit la lumînare) pin care protoĭereu permitea căsătoria: șĭ-a scos pecĭu.

!peciu (înv., reg.) s. n., pl. peciuri

!peciu/peci (înv., reg.) s. n., pl. peciuri

péciu s. n., pl. péciuri

peci v. peciu

PÉCIU s. v. pecete, sigiliu, ștampilă.

peciu s. v. PECETE. SIGILIU. STAMPILĂ.

PECIU cf. subst. peciu „foaie” și blg. ∏eчo sint. < Petru (Weig). 1. Firmă veche Ploiești; -l s., băn. 2. Pecea, ard. (11 – 13 C I 26); – fam., olt, (17 B III 252, IV 228); țig. (16 B II 3); Pecești s. (Dm). 3. Pecilă fam., (fostul jd. Vlașca).

PECIU NOU, com. în jud. Timiș, situată în câmpia Timișului, pe dr. văii Timiș și pe râul Bega Mică; 4.794 loc. (2003). Stație de c. f. Satul P.N. este menționat documentar în 1333. Fabrică de cherestea, produse alim. Rezervație naturală cu vegetație de sărătură (în satul Diniaș).

Peci, -u v. Parascheva IV 4.