paspai sn vz pospai

POSPAI s. n. (Pop.) Pulbere fină de făină care se formează în timpul măcinatului și care acoperă pereții și obiectele din moară; p. gener. pulbere albă, strat subțire care acoperă ceva. ♦ Fig. Superficialitate, aparență (în ceea ce face cineva). – Din ngr. paspáli, sb. paspalj.

pâșpai sn vz pospai

pâșpăi v vz pișpăi

pâșpâi v vz pișpăi

pișpăi [At: CV 1951, nr. 6, 28 / V: pâș~, pâșpâi, pișpâi / Pzi: ~esc / E: piș²] 1 vi (Rar) A șopti ceva la urechea cuiva pentru a cleveti. 2 vi A face intrigi. 3 vt (Reg; d. erbivore; îf pâșpâi) A nu mânca bine Si: a frunzări, a pospăi (6).

pișpâi v vz pișpăi

pospai sn [At: PANN, H. 8 / V: (reg) pas~, pâșpai, ~păi, ~poi, pospul sm, pus~ / Pl: ~e / E: bg паспал cf srb paspalj] 1 Pulbere de făină produsă în timpul măcinatului, care se depune pe pereți și pe toate obiectele din moară Si: (reg) colb, ometiță, pielm, praf, pulbere. 2 (Reg; îf pospul) Lamură a făinii. 3 (Pgn; udp „de” sau de determinanți în genitiv) Pulbere albă, strat subțire și afânat, mai ales de zăpadă, care acoperă ceva. 4 Înveliș subțire, superficial. 5 (Fig) Element superficial de învățătură, cultură, civilizație etc. asimilat. 6 (Reg) Pleavă care rămâne după ce se vântură grâul. 7 (Reg) Plantă nedefinită mai îndeaproape.

pospăi¹ sn vz pospai

pospoi² v vz pospăi² corectat(ă)

pospoi¹ sn vz pospai¹

puspai sn vz pospai

POSPAI s. n. Pulbere fină de făină care se formează în timpul măcinatului și care se depune pe pereți și pe toate obiectele din moară; p. gener. pulbere albă, strat subțire (mai ales de zăpadă) care acoperă un obiect. ♦ Fig. Superficialitate, spoială (dovedite în efectuarea unei munci). – Din ngr. paspáli, scr. paspalj.

POSPAI s. n. 1. Pulbere fină de făină produsă în timpul măcinatului și care se depune pe pereți și pe toate obiectele din moară; p. ext. pulbere albă. A nins ușor – parcă ar fi curs puțintel pospai de zahăr. SADOVEANU, V. F. 129. 2. Strat subțire care acoperă un obiect. Cel dintîi omăt moale sta pe brădetul neclintit deasupra, și pe cărări era numai un pospai subțire. SADOVEANU, O. A. II 160. De-o săptămînă, pospaiul subțire de zăpadă se topea, îngheța, iar se dezmorțea la amiazi. C. PETRESCU, O. P. II 9. Domnul director nu ne îngăduia să rămînem de prînz în școală, să ne mîncăm la căldurică codrul de pîine cu magiun ori un pospai de unt. I. BOTEZ, ȘC. 45. ◊ Fig. De o parte și de alta a drumului s-aștern holdele scăldate în pospaiul lunii. MIRONESCU, S. A. 70.

PIȘPĂI, pișpăiesc, vb. IV. Intranz. (Rar) A șopti la urechea cuiva pentru a cleveti; a face intrigi.

POSPAI n. 1) Pulbere de făină care se depune în timpul măcinatului pe obiectele din jur. 2) Strat subțire (de ceva) care acoperă un obiect. 3) v. POSPĂIALĂ. /<ngr. pospáli, sb. pospalj

pospaiu n. 1. praf subțire ce iese la măcinatul făinei și care se depune în toate părțile prin moară; 2. prin analogie: pospaiu de plăcinte; 3. ceva ușor, subțire, mâncare puțină. [Macedo-rom. păspală = gr. mod. PASPÁLI, praf de făină].

pospáĭ n., pl. urĭ (ngr. paspáli, vgr. paspále, pospaĭ [de unde și bg. paspal, sîrb. paspalj] supt infl. luĭ pospăĭesc, apoĭ ceh. posypka, nisip, colb ș. a. V. nisip). Praf supțire care se depune în toate părțile în moară: moraru e plin de pospaĭ. Fig. Ceva prea puțin, prea supțire: un pospaĭ de mîncare, de învățătură. – Și pospóĭ n., pl. tot urĭ. V. ometiță, pĭelm, sperlă.

pospai (pop.) s. n.

pospai (pop.) s. n.

pospai s. n.

pospai

pospai (-iuri), s. n. – 1. Praf (de făină). – 2. Aparență, lustru. – Mr. păspalu, megl. păspal’. Gr. și ngr. παστάλη (Miklosich, Etym. Wb., 233; Vasmer, Gr., 112; Scriban), cf. sb., cr. paspalj, paspalja. Der. din sb. posypati „a stropi” (Cihac, II, 213; Tiktin), din sb. (Candrea) sau din bg. paspali (Conev 87) pare mai îndoielnică. – Der. pospăi, vb. (a acoperi superficial, a presăra; a străluci la suprafață, a se preface), în care ar putea să fi intervenit sl. posypati, posypają „a presăra”; pospăială, s. f. (lustru).

POSPAI s. v. piscoaie, vrană.

POSPAI s. (reg.) ometiță, (prin Ban.) știup. (~ de făină, la moară.)

pospai s. v. PISCOAIE. VRANĂ.

POSPAI s. (reg.) ometiță, (prin Ban.) știup. (~ de făină, la moară.)

pișpăi, pișpăiesc, vb. IV 1. (înv.) a șopti ceva la urechea cuiva pentru a cleveti; a face intrigi. 2. (reg.) a nu mânca bine; a frunzări, a pospăi.