paragramă sf [At: DN³ / Pl: ~me / E: fr paragramme] 1 Greșeală de ortografie constând în substituirea unei litere cu alta. 2 Figură de stil constând în pronunțarea echivocă, involuntară sau intenționată, de obicei a ultimelor sunete dintr-un cuvânt.

PARAGRAMĂ s.f. Greșeală de ortografie care constă în folosirea unei litere în locul alteia. ♦ Figură de stil constînd în pronunțarea echivocă, involuntară sau intenționată, de obicei a ultimelor cuvinte dintr-un enunț. [< fr. paragramme, gr. paragramma].

PARAGRAMĂ s. f. 1. greșeală de ortografie prin folosirea unei litere în locul alteia. ◊ joc de cuvinte. 2. figură de stil constând în pronunțarea echivocă, involuntară sau intenționată, de obicei a ultimelor cuvinte dintr-un enunț. (< fr. paragramme, engl. paragram, gr. paragramma)

PARAGRAMĂ ~e f. Greșeală de ortografie constând în substituirea unei litere cu alta. /<fr. paragramme, engl. paragram

paragramă (desp. -ra-gra-) s. f., g.-d. art. paragramei; pl. paragrame

!paragramă (-ra-gra-) s. f., g.-d. art. paragramei; pl. paragrame

paragramă s. f. (sil. -gra-), g.-d. art. paragramei; pl. paragrame

PARAGRAMĂ s. f. (< fr. paragramme, gr. paragramma „pronunțare denaturată a cuvântului”): greșeală de ortografie care constă în folosirea unei litere în locul alteia sau în substituirea unei forme gramaticale corecte cu alta incorectă (greșeală de copist).

paragramă (gr. paragramma „pronunțare denaturată a cuvântului”), figură care constă în pronunțarea echivocă, involuntară sau intenționată, de obicei a ultimelor cuvinte dintr-un enunț în dialog, în așa fel încât interlocutorul le înțelege greșit, realizând totuși perceperea unei comunicări plauzibile (A): „Quodam dicente: eamus de ambulatum, alter respondit: quid opus est de? Cui ille, immo vero, inquit, opus est te?” ( → H.-G., p. 256) • Ca fenomen pur fonetic, p. înseamnă: a) „greșeală de copist” (Quicherat et Daveluy) și b) „greșeală de ortografie constând în întrebuințarea unei litere pentru alta.” (Larousse)