păun sm [At: BIBLIA (1688), 137¹/6 / V: (îrg) peun, (reg) pehun, peune / Pl: ~i / E: ml pavo, ~onis] 1 Pasăre domestică mare, din ordinul galiformelor, masculul având penajul strălucitor, viu colorat, albastru-verzui cu reflexe metalice sau, rar, alb, cu coada foarte lungă pe care o poate ridica și răsfira în formă de evantai (Pavo cristatus). 2 (Fig) Persoană orgolioasă, caracterizată prin frumusețe și lipsă de inteligență. 3 (Fig; îe) A se îmbrăca (sau a se împodobi) ca un ~ A se lăuda cu meritele altora Si: a se împăuna. 4 (Fig) Tânăr mândru. 5 Pană¹ din coada de păun (1) Si: păuniță (5). 6 (Pop; mpl) Podoabă făcută din una sau mai multe pene¹ de păun (1), pe care flăcăii o poartă la pălărie Si: păuniță (6). 7 (Pex) Buchet de flori naturale sau artificiale purtat ca podoabă la pălărie Si: păuniță (7). 8 (Buc; Trs) Motiv ornamental în formă de păun, pentru broderii, țesături etc. Si: (reg) pană¹, păuniță (8). 9 Motiv ornamental asemănător cu penele de păun (1) Si: păuniță (9). 10 (Reg; lpl) Tuleie în barbă, pe față. 11 (Trs; lpl) Perciuni. 12 (Bot; reg) Orz (Hordeum vulgare). 13 (Bot; Trs) Colilie (Stipa pennata).

PĂUN, păuni, s. m. Pasăre mare domestică din ordinul galinaceelor, cu penajul strălucitor, albastru-verzui, cu reflexe metalice; penele cozii, foarte lungi, se pot ridica și răsfira ca un evantai (Pavo cristatus). Un păun își deschise coada ca un evantaliu și pieri în umbră. ANGHEL-IOSIF, C. L. 9. Zîna Dochia cu glasu-i cheam-o pasăre măiastră, Ce zburînd prin aer vine cu-a ei pene de păun. EMINESCU, O. IV 127. Se laudă păunul cu penele-i plăcute. NEGRUZZI, S. II 297. ◊ Expr. A se umfla în pene (sau a fi mîndru) ca un păun = a fi înfumurat, a se îngîmfa. A se îmbrăca în pene de păun = a se lăuda cu meritele altora. ♦ Pana păsării descrise mai sus. Flăcăi... cu păuni la pălării. ȘEZ. IV 135. ◊ (Cu sens colectiv) Peste masa largă mișcă evantalii de păun. MACEDONSKI, O. I 104. Podobeam o pălărie Cu păun și cu hîrtie. MARIAN, O. II 267.

PĂUN ~i m. 1) Pasăre sedentară de talie mare, cu coada foarte lungă (în evantai) și frumoasă, cu penaj de culoare albastră-verzuie. ◊ A se umfla în pene ca ~ul a fi fudul, îngâmfat. A se îmbrăca în pene de ~ a-și atribui meritele altuia. 2) Pană din coada unei astfel de păsări. /<lat. pavo, ~onis

păun m. gen de păsări din ordinul galinaceelor, cu pene frumos colorate, dar cu vocea neplăcută. [Lat. PAVONEM].

păún m. (ngr. pavóni și pagóni, d. it. pavóne și pagóne, sic. pauni, pv. pau, fr. paon, sp. pavon, pg. pavâo, d. lat. pávo, pavónis. Cp. cu călțun). Un fel de curcan moțat mult maĭ frumos, cu coadă mult maĭ lungă și de o extraordinară frumuseță a penelor (pe care o poate rîdica și răsfira ca și curcanu) și originar din India, Indochina și Malaezia. (Carnea luĭ e ca și a curcanuluĭ, dar e ținut maĭ mult ca pasăre de ornament. Sînt și păunĭ albĭ. În mitologia Grecilor era atributu Junoneĭ). Fig. Om mîndru și vanitor.

pehun sm vz păun

peun sm vz păun

peune sm vz păun

păun s. m., pl. păuni

păun s. m., pl. păuni

păun s. m., pl. păuni

ochiul-păunului (fluture) s. m. art.

!ochiul-păunului (fluture) s. m. art.

ochiul-păunului (zool.) s. m.

ochiul-păunului (zool.) s. m.

păun (păuni), s. m. – Pasăre cu coadă lungă pe care o poate răsfira ca un evantai. – Mr., megl., istr. păun. Lat. pāvōnem (Pușcariu 1292; REW 6313; Tiktin), cf. it. pavone, calabr. paúne, sicil. pauni, prov. pau, fr. paon, sp. pavón, port. pavão. Der. din sl. paunŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Miklosich, Lexicon, 558), din bg., sb. paun (Domaschke 143), sau din lat. prin intermediul sl. (Candrea), nu e sigură, fiindcă sl. ar putea proveni din rom. (cf. Romansky 124; Candrea, Raporturile, 217; după Vasmer, II, 325, din mgr. παούνι. Pentru fonetism, cf. tăun. Der. păună, s. f. (femela păunului; nume de femeie); păunar, s. m. (paznic sau vînzător de păuni); păunar (var. păunărie), s. n. (curte cu păuni); păunaș, s. m. (pui de păun; tînăr voinic); păuniță, s. f. (femela păunului, nume de plantă, fată drăguță; libelulă, Libellula depressa); păuni (var. împăuna), vb. refl. (a se îngîmfa); păunior, s. m. (Banat, florinte, Fringilla chloris); păunat, adj. (cu penaj în ape).

PĂUN, Gheorghe (n. 1950, Cicănești, jud. Argeș), matematician și scriitor român. M. coresp. al Acad. (1997). Cercetător la Institutul de Matematică aș Acad. (din 1990). Studii privind teoria limbajelor formale, semiotica, lingvistica computațională, inteligența artificială etc. („Mecanisme generative ale proceselor economice”, „Gramatici gramaticiale”, „Probleme actuale în teoria limbajelor formale”, „DNA Computing. New Computing Paradigms”, în colab.). Romane („O mie nouă sute nouăzeci și patru”, „Oglinzi mișcătoare”, „Hotel Anghila”).

PĂÚN (lat. pavo, pavonis) s. m. Pasăre din ordinul galiformelor, mai mare decât o găină (Pavo cristatus). Prezintă un dimorfism sexual accentuat, masculul având, spre deosebire de femelă, un penaj strălucitor, viu colorat, cu reflexe metalice și o coadă lungă cu pene ornamentale, pe care o poate roti. Originar din India, unde trăiește în stare sălbatică; domesticit trăiește prin parcuri și grădini. O specie înrudită trăiește în Africa (p. de Congo). Păunul simbolizează discul Soarelui, fiind semnul nemuririi în creștinism; coada lui evocă cerul înstelat. ♦ Pana păsării descrise mai sus; podoabă făcută din aceste pene.

PĂUN subst. 1. – frecv., pren; -u (P Bor 38) etc.; Păun, -a, -ești, -i, -ul ss,; -escu; Păuna f. 2. Cf. Pâuța Brăiloaica, 1837 (Î Div) contras din Păunița (?) sau fem. de la Pau, v. Paul (Partea I).

PĂUN-PINCIO, Ion (1868-1894, n. Mihăileni, jud. Botoșani), scriitor român. Colaborator la „Contemporanul” și la alte reviste socialiste. Lirică sensibilă și reflexivă, de influență eminesciană; instantanee în proză, portretistice sau evocatoare („Versuri și proză”). M. post-mortem al Acad. (1948).

Acarul Păun nu este numele vreunui erou de roman, snoavă sau baladă. Acarul Păun a existat într-adevăr și ar fi rămas desigur necunoscut, anonim, dacă o gravă ciocnire de trenuri întîmplată acum patru decenii, în stația Vintileanca (astăzi Săhăteni), de pe linia Ploiești-Buzău, nu i-ar fi adus o tristă celebritate. Ancheta asupra catastrofei de cale ferată – așa cum se făceau cercetările în acea vreme – scoțînd basma curată pe adevărații culpabili, oameni cu trecere, a găsit ca singur vinovat al nenorocirii pe... acarul din stație, anume lon Păun! De atunci – datorită scriitorilor și presei – expresia „acarul Păun” indică persoana asupra căreia se aruncă greșelile altora, sau, cum îl caracterizau ziarele: „țapul ispășitor al isprăvilor celor mari și tari, subiect de revistă bulevardieră, de distracție în parlament”. În piesa Schimbarea la față (sau Parada păcatelor) de George Mihail Zamfirescu, personajul Profiriu spune, în tabloul 8, scena III: „mă gîndeam și eu... la acarul lon Păun, care se zbate și țipă, dar nu se dă învins. Umblă de ani de zile, ca Diogene, cu felinarul în mînă, după o fărîmă de dreptate, pe care nu se îndură nimeni să i-o dea…” Alt exemplu: „Acarul Păun va fi comperajul, pentru că a fost prea anemic sau prea gras, sau prea… sau prea…” (Contemporanul, nr. 1008). LIT.

Pasărea Iunonei era păunul. A devenit simbolul fidelității, Iunona fiind zeița protectoare a căsătoriilor. De altfel, mai toate păsările zeițelor au ajuns, ca și stăpînele lor, metafore literare. Minerva avea o bufniță (simbol al înțelepciunii), Venus, un porumbel (simbolul păcii). La Fontaine, în fabula Porumbița și furnica (cartea II, nr. 12), folosește pentru această pasăre expresia: „L’oiseau de Venus”. MIT.

a se umfla ca un curcan / ca un păun expr. a-și da importanță, a se grozăvi.