ORTOEPIE s. f. Ansamblu de reguli proprii unei limbi care privesc pronunțarea corectă (literară) a cuvintelor; disciplină care se ocupă cu studiul acestor reguli. – Din fr. orthoépie.

ortoepie sf [At: STAMATI, D. / Pl: ~ii / E: fr orthoépie] 1 Sistem de reguli proprii unei limbi, privind pronunțarea corectă. 2 Aplicare practică a acestor reguli.

ORTOEPIE s. f. Ansamblu de reguli proprii unei limbi care stabilesc pronunțarea corectă (literară) a cuvintelor; disciplină care se ocupă cu studiul acestor reguli. – Din fr. orthoépie.

ORTOEPIE s. f. Pronunțare corectă a cuvintelor unei limbi; disciplină care se ocupă cu studiul regulilor de pronunțare corectă. Fonetica are și o mare însemnătate practică în învățarea limbilor, în stabilirea regulilor de ortoepie. L. ROM. 1953, nr. 3, 18. Între ortografie și ortoepie există o legătură indisolubilă: scriind corect, ajungem să vorbim corect, potrivit normelor limbii literare. IORDAN, L. R. 188.

ORTOEPIE s.f. Pronunțare corectă a cuvintelor. ♦ Parte a lingvisticii care studiază pronunțarea corectă a cuvintelor unei limbi. [Gen. -iei. / < fr. orthoépie, cf. gr. orthoepeia – limbaj corect].

ORTOEPIE s. f. ansamblu de reguli proprii unei limbi, pronunțare corectă a cuvintelor; parte a lingvisticii care studiază aceste reguli. (< fr. orthoépie, lat., gr. orthoepia, germ. Orthoepie)

ORTOEPIE f. 1) Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul regulilor de rostire corectă. 2) Totalitate a regulilor de pronunțare corectă într-o limbă. [G.-D. ortoepiei] /<fr. orthoépie

ortoepie f. pronunțare corectă.

*ortoepíe f. (vgr. orthoépeia, d. orthós, drept, și épos, cuvînt; it. ortoepia. V. epopeĭe). Pronunțare corectă: e un vițiŭ de ortoepie a zice abondent în loc de abundant.

ortoepie s. f., art. ortoepia, g.-d. ortoepii, art. ortoepiei

ortoepie s. f., art. ortoepia, g.-d. ortoepii, art. ortoepiei

ortoepie s. f., art. ortoepia, g.-d. ortoepii, art. ortoepiei

ortoepie

ORTOEPIE s. f. (cf. fr. orthoépie, gr. orthoepeia „limbaj corect” < orthos „drept” + epeia „pronunțare”): 1. pronunțare corectă, literară a cuvintelor. 2. parte a lingvisticii care studiază pronunțarea corectă a cuvintelor dintr-o limbă, după anumite reguli. Majoritatea problemelor de o. ale limbii române sunt în același timp și probleme de ortografie (Pentru regulile ortoepice, v. regulă și lucrarea Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, Ediția a V-a, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Univers enciclopedic, București, 1995).

ORTO- „drept, corect, adevărat, normal”. ◊ gr. orthos „drept, corect” > fr. ortho-, germ. id., engl. id., it. orto- > rom. orto-. □ ~amfiboli (v. amfi-, v. -bol), s. m. pl., amfiboli care cristalizează în sistemul rombic; ~cefal (v. -cefal), adj., care are capul drept; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., cutie craniană cu un index vertical între 70° și 75°; ~centru (v. -centru), s. n., punct de întîlnire al segmentelor de dreaptă care reprezintă înălțimile unui triunghi sau ale unui tetraedru; ~ceras (v. -ceras), s. m., moluscă din mările primare, cu cochilie dreaptă și conică; ~clad (v. -clad), adj., cu ramuri drepte; ~cromatic (v. -cromatic), adj., (despre materiale fotosensibile) sensibil la toate radiațiile luminoase, în afară de roșu; ~dactil (v. -dactil), adj., cu degete drepte; ~drom (v. -drom), adj., (despre influxul nervos) care se propagă normal în sens aferent sau eferent; ~epie (v. -epie), s. f., parte a lingvisticii care se ocupă cu studiul pronunției corecte a cuvintelor unei limbi; ~fite (v. -fit), s. f. pl., 1. Plante care prezintă dezvoltare normală. 2. Plante care, în dezvoltarea lor ontogenetică, parcurg toate etapele ciclului evolutiv; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., pronunție considerată corectă a unui fonem sau a unui grup de foneme; ~forie (v. -forie), s. f., 1. Echilibru muscular normal al ochilor. 2. Paralelism perfect al axelor vizuale; ~fototaxie (v. foto-, v. -taxie), s. f., orientare a organismului vegetal în linie dreaptă sub influența luminii; ~fototrop (v. foto-, v. -trop), adj., a cărui lumină influențează direct plantele; ~geneză (v. -geneză), s. f., serie de variații care, în evoluția organismelor animale și vegetale, se produc în același sens; ~genie (v. -genie₁), s. f., control al nașterilor; ~gnat (v. -gnat), adj., (despre un individ) care are profil facial drept; sin. ortognatic^[1]; ~gon (v. -gon₂), adj., de forma unui unghi drept; ~grafie (v. -grafie), s. f., ansamblu de reguli care stabilesc scrierea corectă a unei limbi; ~gramă (v. -gramă), s. f., model de scriere corectă; ~heliotropic (v. helio-, v. -tropic), adj., (despre frunze) care este orientat drept spre sursa de lumină; ~morf (v. -morf), adj., care păstrează nedeformate unghiurile; ~morfie (v. -morfie), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul diformităților aparatului locomotor; ~nastie (v. -nastie), s. f., mișcare a organelor vegetale avînd plan de simetrie staționară și, de obicei, verticală; ~pedagogie (v. ped/o-₁, v. -agogie), s. f., disciplină care studiază și corectează tulburările de ordin pedagogic prezente la unii copii dificili; ~pedie (v. -pedie), s. f., ramură a chirurgiei care se ocupă cu studiul și cu tratamentul bolilor osteoarticulare; ~pnee (v. -pnee), s. f., formă particulară de astm în care bolnavul nu poate respira decît în picioare, în poziție dreaptă; ~psihologie (v. psiho-, v. -logie₁), s. f., disciplină psihoeducativă care se ocupă cu corectarea dezvoltării capacităților intelectuale la copii; ~ptere (v. -pter), s. n. pl., ordin de insecte cu elitre pergamentoase și cu picioare posterioare lungi, adaptate la sărit; ~radioscopie (v. radio-, v. -scopie), s. f., metodă radioscopică de obținere a contururilor unui obiect la dimensiunile sale reale; ~scleroză (v. -scleroză), s. f., osificare a peretelui osos al urechii, care duce la surditate; ~scop (v. -scop), s. n., instrument pentru observarea intersecțiilor de cristal în lumina polarizată; ~scopie (v. -scopie), s. f., însușire a unui sistem optic de a nu produce distorsiuni; ~seismometru (v. seismo-, v. -metru₁), s. n., aparat utilizat pentru măsurarea cutremurelor verticale; ~sperm (v. -sperm), adj., 1. adj., (Despre fructe) A cărui sămînță are o poziție dreaptă. 2. adj., Cu endospermul plan pe fața internă a mericarpului; ~sporange (v. spor/o-, v. -ange), s. m., sporange prins de filamentul miceliului pe care s-a format; ~static (v. -static), adj., (despre fenomene) care se produce numai în poziție verticală; ~stih (v. -stih), s. n., linie verticală care unește mugurii sau frunzele dispuse unele sub altele în lungul tulpinii; ~tectogeneză (v. tecto-₁, v. -geneză), s. f., evoluție geotectonică a unui ortogeosinclinal; ~tip (v. -tip), s. n., genotip cu denumirea lui inițială; ~trop (v. -trop), adj., (despre organe vegetale) care prezintă o creștere verticală; ~tropic (v. -tropic), adj., (despre corpuri) a cărui suprafață prezintă aceeași strălucire, indiferent de direcțiile de iluminare și de observație; ~tropie (v. -tropie), s. f., caracteristică a unui corp de a fi ortotropic; sin. ortotropism^[2].