orogeneză sf [At: ONCESCU, G. 33 / Pl: ~ze / E: fr orogénèse] Proces de cutare a scoarței terestre, având ca rezultat formarea lanțurilor muntoase.

OROGENEZĂ, orogeneze, s. f. Ansamblu de fenomene geologice datorită cărora se formează relieful uscatului.

OROGENEZĂ s.f. Totalitatea fenomenelor geologice care au determinat formarea munților; orogenie. [< fr. orogenèse, cf. gr. oros – munte, genesis – naștere].

OROGENEZĂ s. f. totalitatea fenomenelor tectonice care au determinat formarea munților; orogenie (1). (< fr. orogenèse)

OROGENEZĂ f. Proces geologic de formare a munților. /<fr. orogénese

orogeneză s. f., g.-d. art. orogenezei; pl. orogeneze

orogeneză s. f., g.-d. art. orogenezei; pl. orogeneze

orogeneză s. f. geneză

ORO- „munte, montan, alpin”. ◊ gr. oros „munte” > fr. oro-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. oro-. □ ~fil (v. -fil₁), adj., (despre plante) care crește pe munți; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante adaptate la mediul alpin; ~fitic (v. -fitic), adj., (despre vegetație) adaptat la condițiile aspre ale munților înalți; ~gen (v. -gen₁), s. n., regiune vastă a scoarței terestre în care s-au produs puternice mișcări tectonice, ducînd la apariția unui lanț muntos cutat; ~genetic (v. -genetic), adj., relativ la formarea munților; sin. orogenic; ~geneză (v. -geneză), s. f., ansamblu de fenomene geologice care a determinat formarea lanțurilor muntoase; ~genic (v. -genic), adj., orogenetic*; ~genie (v. -genie₁), s. f., ramură a geologiei care studiază formarea lanțurilor muntoase cutate; ~graf (v. -graf), s. m. și f., specialist în orografie; ~grafie (v. -grafie), s. f., descriere a configurației munților; ~hidrografie (v. hidro-₁, v. -grafie), s. f., disciplină care studiază apele și relieful dintr-o regiune; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., ramură a geodeziei care se ocupă cu măsurarea înălțimilor; ~morf (v. -morf), adj., (despre sol) format pe roci cu textură grosieră.

OROGENEZĂ s. (GEOL.) orogenie.

OROGENEZĂ s. (GEOL.) orogenie.