orgoliu sn [At: HELIADE, O. II, 338 / Pl: ~ii / E: it orgolio cf fr orgueil] Mândrie exagerată Si: îngâmfare, vanitate.

ORGOLIU, orgolii, s. n. Mîndrie, îngîmfare, vanitate, trufie. Cu un fel de orgoliu căuta să-și ascundă suferința. BART, E. 214. Orgoliul meu este și-nvins și umilit. MACEDONSKI, O. II 265.

ORGOLIU s.n. Mîndrie, vanitate, trufie. [Pron. -liu, pl. -ii. / < it. orgoglio, cf. fr. orgueil].

ORGOLIU s. n. mândrie exagerată; vanitate, trufie. (< it. orgoglio)

ORGOLIU ~i n. Opinie foarte avantajoasă, de cele mai multe ori exagerată, asupra valorii sau importanței personale, care depășește aprecierile altora. [Sil. -liu] /<it. orgoglio

*orgóliŭ n. (fr. orgueil, it. orgoglio, cuv. germ.). Barb. Trufie.

orgoliu [liu pron. lĭu] s. n., art. orgoliul; pl. orgolii, art. orgoliile (desp. -li-i-)

orgoliu [liu pron. lĭu] s. n., art. orgoliul; pl. orgolii, art. orgoliile (-li-i-)

orgoliu s. n. [-liu pron. -liu], art. orgoliul; pl. orgolii, art. orgoliile (sil. -li-i-)

orgoliu

orgoliu, -lii.

ORGOLIU s. v. îngâmfare.

ORGOLIU s. aroganță, fală, fudulie, infatuare, înfumurare, îngîmfare, mîndrie, semeție, trufie, vanitate, (livr.) fatuitate, morgă, prezumție, suficiență, (rar) superbie, țanțoșie, (înv. și pop.) măreție, mărire, (pop. și fam.) ifos, țîfnă, (reg.) făloșenie, făloșie, (înv.) fălnicie, laudă, mărie, mărime, mîndrețe, pohfală, preaînălțare, preînălțime, semețire, trufă, trufășie, zădărnicie. (~ lui este cu totul nejustificat.)