ORGANOGEN, -Ă, organogeni, -e, adj. 1. (Despre elemente chimice) Care intră în compoziția substanțelor organice din structura animalelor și a vegetalelor. 2. (Despre minerale, roci, minereuri, formațiuni geologice) Care constă din resturi sau urme de organisme animale ori vegetale; care s-a format sub acțiunea organismelor. – Din fr. organogène.

organogen, ~ă a [At: CANTUNIARI, L. M. 171 / Pl: ~i, ~e / E: fr organogène] (D. elemente chimice) Care intră în compoziția substanțelor organice din structura animalelor și a vegetalelor.

ORGANOGEN, -Ă, organogeni, -e, adj. 1. (Despre elemente chimice) Care intră în compoziția substanțelor organice din structura animalelor și a vegetalelor. 2. (Despre minerale, roci, minereuri, formații geologice) Care constă din resturi sau urme de organisme animale ori vegetale; care s-a format sub acțiunea organismelor. – Din fr. organogène.

ORGANOGEN, -Ă, organogeni, -e, adj. (Despre elemente chimice) Care intră în compoziția substanțelor organice din structura animalelor și a vegetalelor.

ORGANOGEN, -Ă adj. (Biol.; despre elemente) Care intră în compoziția substanțelor organice animale sau vegetale. ♦ (Despre roci) De origine organică. [< fr. organogène, cf. gr. organon – organ, gennan – a naște].

ORGANOGEN, -Ă adj. 1. (despre elemente chimice) care intră în compoziția substanțelor organice animale sau vegetale. 2. (despre roci minerale etc.) de origine organică. (< fr. organogène)

ORGANOGEN ~ă (~i, ~e) 1) (despre elemente chimice) Care intră în componența substanțelor din structura organismelor animale sau vegetale. 2) (despre roci, minereuri, minerale etc.) Care este format din rămășițe de organisme vegetale sau animale; din resturi de organisme vii. /<fr. organogene

organogen adj. m., pl. organogeni; f. organogenă, pl. organogene

organogen adj. m., pl. organogeni; f. organogenă, pl. organogene

organogen adj. m., pl. organogeni; f. sg. organogenă, pl. organogene

organogen, (engl.= organogenic) de origine organică; sediment sau rocă formate prin procese de precipitare biochimică a carbonaților, silicei, fosfaților (ex.: stromatolit, calcar recifal, spongolit, diatomit) sau prin acumularea materiei org.

ORGANO- „organ, organic, organism”. ◊ gr. organon „instrument, organ” > fr. organo-, it. id., germ. id., engl. id. > rom. organo-. □ ~filetic (v. -filetic), adj., referitor la apariția, diferențierea și evoluția istorică a organelor vegetale sau animale; ~fil (v. -fil₁), adj., cu afinitate deosebită pentru anumite organe sau țesuturi; ~filie (v. -filie₃), s. f., filogenie a organelor; ~filogeneză (v. filo-₂, v. -geneză), s. f., studiu al dezvoltării organelor din punct de vedere filogenetic; ~gen (v. -gen₁), adj., 1. Care intră în compoziția substanțelor organice. 2. Care s-a format sub acțiunea organismelor vegetale sau animale. 3. Care participă la formarea compușilor organici. 4. Care produce organe; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de formare a organelor în cursul dezvoltării individuale a organismelor; sin. organogenie; ~genie (v. -genie₁), s. f., organogeneză*; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Disciplină care se ocupă cu descrierea organelor animalelor și vegetalelor. 2. Morfologia externă a organelor; ~ide (v. -id), s. f. pl., părți din protoplasma celulei, care îndeplinesc anumite funcțiuni; ~leptic (v. -leptic), adj., s. n., 1. adj., s. n., (Substanță) care are afinitate pentru un anumit organ. 2. adj., Care afectează organele de simț. 3. adj., Care apreciază calitatea produselor alimentare cu ajutorul organelor de simț; ~lit (v. -lit₁), s. n., rocă sedimentară de origine organică; ~logie (v. -logie₁), s. f., studiu științific al organelor; ~patie (v. -patie), s. f., boală a organelor, însoțită de leziuni; ~pexie (v. -pexie), s. f., operație chirurgicală de fixare a unui organ anormal; ~plastic (v. -plastic), adj., capabil de a forma organe; ~taxie (v. -taxie), s. f., clasificare a organelor în funcție de anumite criterii și caractere; ~terapie (v. -terapie), s. f., metodă de tratare a unor boli, bazată pe folosirea organelor sau a glandelor; ~tomie (v. -tomie), s. f., secționare chirurgicală a unui organ; ~trofic (v. -trofic), adj., care se hrănește cu substanțe organice; ~trop (v. -trop), adj., care se fixează pe anumite țesuturi organice; sin. organotropic; ~tropic (v. -tropic), adj., organotrop*; ~tropie (v. -tropie), s. f., capacitate a unor agenți patogeni de a infecta anumite organe ale gazdei; sin. organotropism^[1].

ORGANOGEN s. v. biolit.

ORGANOGEN s. (MIN.) biolit, organolit, rocă organogenă.