ONTOLOGIE s. f. Ramură a filosofiei care studiază ființa, trăsăturile generale ale existenței. – Din fr. ontologie.

ontologie sf [At: EPISCUPESCU, O. î, 296 / V: (iuz) ~ghie / Pl: ~ii / E: ger Ontologie, fr ontologie] 1 Ramură a filozofiei care studiază trăsăturile generale ale existenței. 2 Teorie speculativă despre esențele sau principiile ultime ale tuturor lucrurilor. 3 Latură a materialismului dialectic care se referă la determinările și la structura realității obiective.

ONTOLOGIE s. f. Ramură a filosofiei care studiază trăsăturile generale ale existenței. – Din fr. ontologie.

ONTOLOGIE s. f. (în filozofia premarxistă) Teorie a existenței, a tot ceea ce există, despărțită arbitrar de teoria cunoașterii și care rupe categoriile și formele gîndirii de existență.

ONTOLOGIE s.f. 1. Ramură a filozofiei având drept obiect existența ca atare, trăsăturile și principiile comune oricărei existențe. ♦ Teorie speculativă despre esențele sau principiile ultime ale tuturor lucrurilor. 2. Latură a materialismului dialectic care se referă la determinările și la structura realității obiective. [Gen. -iei. / < fr. ontologie, cf. gr. on – ființă, logos – studiu].

ONTOLOGÍE s. f. ramură a filozofiei care studiază trăsăturile cele mai generale ale existenței; teoria existenței. (< fr. ontologie)

ONTOLOGÍE ~i f. 1) Ramură a filozofiei care se ocupă cu studiul bazelor și principiilor existenței; teorie a existenței. 2) Existență obiectivă a lucrurilor din realitate. [G.-D. ontologiei] /<fr. ontologie

ontologie f. partea metafizicei ce tratează despre ființa în genere.

*ontologíe f. (ont- ca în onto-genie și -logie ca în pale-onto-logie). Șt. nat. Știința vietăților în general. Fil. În metafizică, partea care se ocupă de esență, de cauza primordială a ființeĭ.

ontologhie sf vz ontologie

ontologie (ramură a filozofiei) s. f., art. ontologia, g.-d. ontologii, art. ontologiei

ontologie s. f., art. ontologia, g.-d. ontologii, art. ontologiei

ontologie s. f., art. ontologia, g.-d. ontologii, art. ontologiei

ONTOLOGIE s. (FILOZ.) teoria existenței.

ONTOLOGIE s. (FILOZ.) teoria existenței.

ONTO- „ființă, existență”. ◊ gr. on, ontos „ceea ce există, ființă” > fr. onto-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. onto-. □ ~clazie (v. -clazie), s. f., etapă în evoluția existenței unei ființe, caracterizată prin preponderența proceselor de deteriorare; ~geneză (v. -geneză), s. f., ontogenie*; ~genie (v. -genie₁), s. f., dezvoltare a individului, începînd de la embrion și pînă la stadiul de adult; sin. ontogeneză; ~gonie (v. -gonie), s. f., disciplină care studiază apariția ființelor pe pămînt; ~logie (v. -logie₁), s. f., ramură a filozofiei care studiază trăsăturile existenței; ~morfogeneză (v. morfo-, v. -geneză), s. f., dezvoltare a țesuturilor și a organelor în cursul ontogenezei unui individ.

ONTOLOGÍE (< < fr. {i}; {s} gr. on, ontos „ființă, existență” + logos „studiu”) s. f. Ramură a filozofiei care studiază trăsăturile ființei, existența; teoria existenței. Termenul a fost introdus în 1613 de filozoful german R. Hoklenium, pentru a desemna știința universală despre ființa ca atare, dar acest tip de reflecție filozofică se găsea deja la Aristotel. În sec. 18, filozoful german C. Wolff numea o. metafizică generală, iar Kant distingea o. ca parte a întregului sistem al metafizicii alături de psihologie, cosmologie și teologie rațională. În sec. 20, în contextul discuțiilor despre problemele limbajului, o. se desparte de tradiția substanțialistă și interpretează ființa ca problematică: pe de o parte, în prelungirea epistemologiei, examinând statutul entităților care apar în discurs (B. Russell, W. Quine); pe de altă parte, în construcții nedeductive, în jurul chestiunii sensului ființei (fenomenologia lui Heidegger).