OBLIGATORIU, -IE, obligatorii, adj. Care trebuie urmat întocmai, care trebuie făcut, îndeplinit; impus. ♦ (Rar) Care nu poate lipsi; indispensabil. [Var.: obligator, -oare adj.] – Din lat. obligatorius, fr. obligatoire.

obligatoriu, ~ie a [At: (a. 1866) URICARIUL, X, 366 / V: (reg) obligator, ~gătoriu, ~gător / Pl: ~ii și (nob, af) ~ie / E: lat obligatorius, fr obligatoire] 1 Care trebuie urmat întocmai Si: impus. 2 Care trebuie făcut Si: impus. 3 Care nu poate lipsi Si: indispensabil.

OBLIGATORIU, -IE, obligatorii, adj. Care trebuie urmat întocmai, care trebuie făcut, îndeplinit; impus. ♦ (Rar) Care nu poate lipsi; indispensabil. [Var.: obligator, -oare adj.] – Din lat. obligatorius, fr. obligatoire.

OBLIGATORIU, -ORIE, obligatorii, adj. (Și în forma obligator) Care trebuie urmat întocmai, care trebuie făcut, îndeplinit. V. impus. Adevărurile științelor sînt deopotrivă obligatorii pentru fiecare. GHEREA, ST. CR. III 198. – Variantă: obligator, -oare adj.

OBLIGATORIU, -IE adj. Care are puterea de a obliga (potrivit unei legi); obligațional. ♦ Care trebuie făcut potrivit anumitor legi, care nu este facultativ. [Pron. -riu, var. obligator, -oare adj. / cf. lat. obligatorius, fr. obligatoire].

OBLIGATORIU, -IE adj. care are puterea de a obliga; obligațional. ◊ care trebuie făcut potrivit anumitor legi, care nu este facultativ; impus. (< lat. obligatorius, fr. obligatoire)

OBLIGATORIU ~e (~i) 1) De care este obligat oricine să țină cont; care se impune. Regulă ~e. 2) Care trebuie realizat numaidecât. Serviciu militar ~. [Sil. -bli-, -riu] /<lat. obligatorius, fr. obligatoire

obligatoriu a. 1. ce are puterea de a obliga: clauză obligatorie; 2. la care e obligat: instrucțiune obligatorie.

*obligatóriŭ, -ie adj. (lat. obligatorius). Care are puterea legală de a obliga: clauză, instrucțiune obligatorie.

obligator², ~oare a vz obligatoriu

obligător, ~oare a vz obligatoriu

obligătoriu, -ie a vz obligatoriu

OBLIGATOR, -OARE adj. v. obligatoriu.

*obligatór, -oáre adj. Care obligă. Obligatoriŭ.

obligatoriu [riu pron. rĭu] (desp. o-bli-) adj. m., f. obligatorie (desp. -ri-e); pl. m. și f. obligatorii

obligatoriu [riu pron. rĭu] (o-bli-) adj. m., f. obligatorie (-ri-e); pl. m. și f. obligatorii

obligatoriu adj. m. (sil. -bli-) [-riu pron. -rĭu], f. obligatorie (sil. -ri-e); pl. m. și f. obligatorii

obligatoriu

obligatoriu, -rie; -rii pl. m. și f.

OBLIGATORIU adj., adv. 1. adj. v. neapărat. 2. adv. v. indispensabil. 3. adv. v. morțiș.

OBLIGATORIU adj., adv. 1. adj. neapărat, necesar. (Lucruri de ~ trebuință.) 2. adv. indispensabil, neapărat, (rar) necesarmente. (Este ~ să te duci acolo.) 3. adv. morțiș, musai, neapărat, negreșit, numaidecît, (rar) necesarmente, (înv. și reg.) nepristan, nesmintit, numai, (înv.) nelipsit. (Ține ~ să...)

Obligatoriu ≠ facultativ, neobligatoriu

Impossibilium nulla obligatio est (lat. „Imposibilul nu este obligatoriu” sau, mai precis: „Nimeni nu-i obligat să facă ceea ce nu-i cu putință”) – principiu de drept înscris în „Digeste” (culegere de opinii ale jurisconsulților romani, alcătuită pe vremea împăratului Iustinian). Introdus în mai multe țări, acest precept a devenit, în Franța, o zicală: À limpossible nul nest tenu și combătut apoi prin expresia „Impossible” nest pas un mot francais (vezi loc. citată). Vezi și Ultra posse… ȘT.